mea de copil să o înscrie la categoria urâte și să nu-mi placă de ea. Avea o obsesie cu curentul în casă și-mi înfunda vată în urechi de fiecare dată când i se părea că trage pe sub ușă. Dacă strănutam, lăsa dracu' engleza, își lua poșeta și scotea de-acolo un șomoiog de vată din care rupea o bucățică pe care o freca între degete până făcea o biluță. Cu aia se apropia de urechea mea și în timp ce mi-o îndesa acolo, eu mă gândeam că trebuie să fie tare bogată de umblă cu vată la ea. Mama tot timpul se plângea că nu găsește de cumpărat și odată, într-o farmacie, a strigat de față cu toți oamenii ăia de la coadă pocni-m-ar menopauza odată, că m-am săturat. Eu n-am înțeles, dar o doamnă grasă și cu un pic de mustață a aplaudat-o și eu m-am simțit foarte mândră. Într-o zi, i-am spus mamei că eu nu aud prea bine ce zice femeia aia în engleză și mama i-a zis să nu mai vină. Așa că ai mei, vorbitori de franceză, au zis hai să vedem, poate cu altă limbă o fi mai bine. Și a fost.

Eram într-a IV-a când am cunoscut-o pe Marie-Therese, o franțuzoaică ajunsă în România după ce se măritase cu un doctor de pe la noi. Catolică practicantă, despărțită de soț și rămasă singură, cu patru copii, trăia din lecții de franceză pe care le făcea metodic, după niște manuale franțuzești. Avea o voce subțire, ușor pițigăiată și vorbea română fără pic de accent. Trebuie să recunosc că, la început, nu mi-a plăcut deloc de doamna asta bruneţică, tunsă băiețește, ce purta beretă și trenci și nu semăna deloc cu mamele pe care le cunoșteam eu și care, în marea lor majoritate, aveau părul lung, cu bucle, unghiile făcute, pantofi cu toc și deux-pieces-uri în diverse culori. Mă enerva că mă punea să-mi prind bretonul care-mi intra în ochi, că-mi dădea teste la fiecare oră, că mă obliga să învăț verbe și terminații și că nu mă lăsa să vorbesc despre ce voiam eu. Mă enerva și ea știa. Știa că, de fapt, nu am vrut să-i deschid ușa de la intrare în două rânduri când a sunat și eu i-am spus că eram la bunică-mea în cameră și n-am auzit soneria. Dar a înghițit în sec și a rămas până când am reușit să citesc singură primele mele cărți. Până când bretonul mi-a crescut suficient de lung încât să-l pot da peste ureche. Până când mi-a plăcut. Franceza.

Într-o zi, o să mergem împreună la Paris. Doar noi doi! Așa-mi zicea tata. Și eu mă gândeam că vorbește prostii, pentru că eu nu mersesem nici măcar până la Ruse, în Bulgaria. Și nici nu voiam să merg. Mie-mi plăcea la Neptun, că acolo veneau polonezii și vindeau elastice de păr și șireturi fosforescente. Mi-aș fi dorit să vorbesc poloneza, ca să-i pot întreba dacă mai au și alte chestii de vânzare cu care aș fi putut să mă laud apoi la școală.

 

Odată, mă plimbam cu niște prieteni de familie, toți băieți, pe faleza din față de la Amfiteatru. Părinții erau la o masă, la restaurant, și ne-au zis că putem să mergem să ne uităm la oamenii care dansează, dar să nu plecăm prea departe. Însă atunci când fata aia blondă, cu părul lung și foarte frumoasă, a venit la noi și ne-a propus să mergem până la ea, la vilă, toți au zis bine și m-am dus și eu cu ei, să nu rămân ca fraiera, singură. Pe fată o cunoșteam și vila era aproape. Un sfert de oră am lipsit. Suficient cât tata să mă strige, să mă caute. Tata nu mă ceartă, doar mă strânge de cot și aproape că mă aruncă pe bancheta din spate a mașinii. Apoi, se întoarce către mine și dă un pumn în portieră, de draci. O bufnitură seacă, de parcă ar fi căzut o piatră lângă urechea mea. Am crezut că te-a luat cineva, zice. Înțelegi? Am înnebunit de spaimă! Mama tace. Țin între degete un elastic verde fosforescent și mă gândesc că mai bine că Ceaușescu nu ne lasă să ieșim din țară, fiindcă n-aș vrea să mă duc cu tata, singură, la Paris. Și nici nu o să mergem vreodată.

Capitolul 8

 

O dimineață. La vreo câteva zile după chimioterapie. Nu mai știu a câta ședință. Nici nu contează. Afară plouă. De vreo săptămână. O aud ca prin ceață, voce mică cu inflexiuni de clopoței. Mami, vreau să facem brioșe și poate niște biscuiți și … oh, da … să facem prăjiturele cu ciocolată și banane! Dau din cap și aud în urechi clipocitul apei de ploaie care nu se mai oprește de atâtea zile. Gândurile se lovesc amețite unele de altele și, fără să vreau, simt nevoia să deschid din când în când gura ca un pește lipsit de aer. Treptat, vocea fetei se pierde și rămâne doar privirea ei descumpănită care se agață de mine și pare că vrea să mă tragă jos din pat. Plouă și gândurile stau întinse și ude ca niște trotuare pe care gonesc imagini cu o viteză nebună. De unele abia îmi mai aduc aminte. Ar fi trebuit să le las scrise pe undeva, să fi pus pixul pe ele, să le țintuiesc într-o zi și un an, așa cum bați un calendar în cui.

Nu mă îndur să arunc nimic. De atâta timp îmi car amintirile după mine, le duc în spate, le târăsc ca pe niște geamantane zdrențăroase care au început să se rupă pe la colțuri, lăsând să scape bucăți din ce a fost. Din când în când, mă așez în mijlocul drumului și-mi deschid valizele. Îmi îngrop fața în zile trecute, cotrobăi după ce era, probez ce știam că-mi place, caut cu înfrigurare ani, dau la o parte săculețele