galioanele şi galerele private ale supuşilor săi italieni şi spanioli, mai degrabă decât să îşi construiască propria flotă. Filip al II-lea, supus unor presiuni mult mai mari în Mediterana şi apoi în Atlantic, nu şi-a putut permite acest lux. El a trebuit să organizeze şi să finanţeze un program amplu de construire a unor galere în Barcelona, Napoli şi Sicilia, astfel că până la 1574 el deţinea în total 146 de galere, aproape de trei ori mai mult decât cu un deceniu înainte[65]. Explozia luptelor în Atlantic în următorul deceniu a impus un efort şi mai mare. Pentru a proteja rutele către Indiile de Vest şi (după absorbţia Portugaliei în 1580) către Orient, pentru a apăra coasta spaniolă de raidurile englezilor şi, în cele din urmă, pentru a transporta o armată de invazie în insulele britanice, era nevoie de nave de luptă capabile să navigheze pe ocean. După pacea anglo-spaniolă din 1604, era încă necesară o flotă numeroasă pentru a contracara atacurile olandeze din larg şi pentru a menţine comunicaţiile cu Flandra. Şi, de la un deceniu la altul, astfel de nave de război au devenit mai bine înarmate şi mult mai scumpe.

Această spirală a costurilor de război tot mai mari a expus slăbiciunea reală a sistemului habsburgic. Inflaţia generală, care a dus la creşterea de peste cinci ori a preţurilor la alimente şi de peste trei ori la produsele industriale între 1500 şi 1630, a reprezentat o puternică lovitură la adresa finanţelor publice. Iar aceasta s-a suprapus cu dublarea şi apoi redublarea dimensiunii armatelor şi flotelor. În consecinţă, Habsburgii s-au străduit aproape continuu să fie solvabili. După diversele sale campanii din anii 1540 împotriva Algerului, precum şi a francezilor şi germanilor protestanţi, Carol Quintul a descoperit că veniturile sale normale şi cele extraordinare nu puteau acoperi în niciun fel cheltuielile şi că veniturile aveau să ajungă la bancheri încă mulţi ani. Doar prin măsura disperată de a confisca tezaurul din Indii şi tot monetarul din Spania s-au putut strânge banii necesari pentru a susţine războiul împotriva principilor protestanţi. Doar campania din 1552 de la Metz a costat 2,5 milioane de ducaţi – aproximativ de zece ori venitul normal al împăratului obţinut din America la acea vreme. Deloc surprinzător, el a fost obligat să contracteze noi împrumuturi, dar în termeni tot mai dezavantajoşi: pe măsură ce bonitatea Coroanei scădea, rata dobânzii solicitate de bancheri creştea, astfel că o mare parte a veniturilor uzuale trebuia să fie utilizată pentru a plăti dobânda pentru datoriile din trecut[66]. Când Carol Quintul a abdicat, i-a lăsat moştenire lui Filip al II-lea o datorie oficială a Spaniei de aproximativ 20 de milioane de ducaţi.

Filip a moştenit, de asemenea, starea de război cu Franţa, iar aceasta a fost atât de costisitoare, încât în 1557 Coroana spaniolă a trebuit să îşi declare falimentul. Cu această ocazie, câteva instituţii bancare importante, cum ar fi Casa Fugger, au fost îngenunchiate şi ele. Faptul că Franţa a fost forţată să îşi recunoască falimentul în acelaşi an nu a fost o prea mare consolare – acesta a fost principalul motiv pentru care ambele tabere au fost de acord să negocieze în 1559 la Cateau-Cambresis – căci Filip a trebuit să se confrunte aproape imediat cu puternicul inamic turc. Războiul mediteranean de 20 de ani, campania împotriva maurilor din Granada şi apoi efortul militar combinat din Ţările de Jos, nordul Franţei şi Canalul Mânecii au forţat Coroana să caute noi posibile surse de venit. Veniturile lui Carol Quintul se triplaseră în timpul domniei sale, dar al lui Filip al II-lea „s-a dublat doar în perioada 1556–1573 şi a crescut din nou de peste două ori până la sfârşitul domniei sale”[67].

Cheltuielile sale erau însă cu mult mai mari. În campania de la Lepanto (1571), s-a calculat că întreţinerea flotelor şi a soldaţilor creştini costa peste patru milioane de ducaţi anual, chiar dacă o parte substanţială a cheltuielilor a fost suportată de Veneţia şi de papalitate[68]. Plăţile către Armata din Flandra erau deja enorme în anii 1570 şi aproape întotdeauna făcute cu întârziere, acest lucru provocând revolte ale trupelor, mai ales după ce, în 1575, Filip a suspendat plata dobânzilor către bancherii săi genovezi[69]. Fluxul mult mai mare al veniturilor din minele americane – aproximativ două milioane de ducaţi pe an în anii 1580, faţă de o zecime din această sumă cât fusese cu patru decenii mai înainte – a salvat temporar finanţele şi creditul Coroanei. Dar armada din 1588 a costat zece milioane de ducaţi şi soarta sa tristă a reprezentat şi un dezastru financiar, nu doar naval. Până în 1596, după o serie de împrumuturi imense, Filip a eşuat din nou să îşi plătească datoriile. Doi ani mai târziu, la moartea sa, datoriile sale totalizau imensa sumă de 100 de milioane de ducaţi, iar dobânzile ce trebuiau plătite la această sumă acopereau aproximativ două treimi din toate veniturile[70]. Cu toate că pacea cu Franţa şi Anglia a urmat curând, războiul cu olandezii a trenat până la armistiţiul din 1609, ce fusese grăbit de revoltele armatei spaniole şi de un alt faliment în 1607.

În cei câţiva ani de pace care au urmat, nu a existat o reducere substanţială a cheltuielilor conducerii spaniole. În afară de plata masivă a dobânzilor, exista încă tensiune în Mediterana (care a implicat un plan grandios de construire a unor fortificaţii pe coastă), iar vastul imperiu spaniol era încă supus jafurilor de către corsari (necesitând costuri considerabile pentru apărare atât în Filipine şi în Caraibe, cât şi pentru flota oceanică)[71]. Armistiţiul care a existat în Europa după 1610 nu i-ar fi putut face pe mândrii lideri spanioli să diminueze cheltuielile militare. Astfel, tot ce a făcut izbucnirea Războiului de 30 de Ani, în 1618, a fost să transforme un război rece într-unul deschis şi să determine o creştere a fluxului de trupe şi bani spanioli către Flandra şi Germania, liste interesant de observat că primele victorii ale habsburgilor în Europa şi apărarea cu succes a posesiunilor americane în acea perioadă au coincis cu – şi au fost ajutate de – creşterea semnificativă a livrării de lingouri din Lumea Nouă. Însă tocmai de aceea, reducerea încasărilor la trezorerie după 1626, declararea falimentului în anul următor