Aceşti preoţi erudiţi erau activişti care şi-au prezentat punctul de vedere celei mai înalte autorităţi de la Viena în 1792, când i-au înaintat împăratului Leopold al II-lea (1790-1792) un memoriu impunător cu privire la aspiraţiile şi identitatea naţională, Supplex Libellus Valachorum. Aici au avansat teoria continuităţii daco-romane, cu referinţe amănunţite din numeroase surse, ca temei just al egalităţii depline a naţiunii române cu vecinii lor privilegiaţi din Transilvania. Însăşi utilizarea termenului naţiune este frapantă. Îi aveau în vedere pe toţi românii din Transilvania – ţărani şi clasa superioară, ortodocşi şi greco-catolici – şi astfel au renunţat la sensul restrâns al termenului, potrivit căruia clasa şi religia erau criteriile pentru privilegii şi drepturi. Dar erudiţia şi logica lor nu au convins curtea imperială de la Viena şi autorităţile din Transilvania să dea curs cererilor lor, aceste autorităţi continuând să apere vechea ordine şi descurajând orice activitate politică românească organizată în următoarea jumătate de secol.

Dacă Moldova şi Valahia au supravieţuit în vecinătatea periculoasă a rivalităţilor marilor puteri, aceasta s-a datorat parţial faptului că păturile superioare împărtăşeau un simţ al solidarităţii alimentat de conştiinţa istorică solidă a identităţii lor distincte, etnică şi creştină. După cum am văzut, intelectualii au avut contribuţii cruciale la cristalizarea acestui simţ al comunităţii. Desigur, neputinţa puterilor de a se pune de acord pe termen lung cu privire la diviziunea teritorială sau la delimitarea sferelor de influenţă a fost un avantaj pentru principate, dar activismul moldovenilor şi valahilor înşişi a reprezentat cheia supravieţuirii lor.

Marii apărători ai autonomiei principatelor proveneau din rândul boierilor mari şi mijlocii, cărora li se alăturau uneori câte un domnitor preocupat de binele obştesc şi membri ai clasei de mijloc, din ce în ce mai numeroasă. Boierii patrioţi, cum sunt numiţi uneori, s-au străduit să convingă curţile imperiale rusă, austriacă şi otomană că principatele nu renunţaseră nicicând la autonomia lor şi că pacea şi ordinea din regiune depindeau doar de respectarea acesteia. Apărarea autonomiei nu a căpătat niciodată forme violente ; se limita la informarea reprezentanţilor marilor puteri cu privire la adevărata stare a lucrurilor şi la încercarea de a-i îndupleca, mai ales pe diplomaţii ruşi, despre care credeau că le înţeleg cel mai bine cauza. Boierii patrioţi au insistat în permanenţă că primele acorduri dintre domnitorii din Moldova, Ţara Românească şi sultani nu compromiseseră niciodată independenţa principatelor şi stabiliseră limite clare cu privire la obligaţiile lor faţă de suzeran. Astfel, ei solicitau ca încălcările acelor ahd-names care se acumulaseră în timp să fie anulate şi ca „drepturile lor străvechi” să fie restabilite. O declaraţie caracteristică de principiu a venit din partea lui Iordache Rosetti-Roznovanu, mare boier şi vistiernic al Moldovei, într-un memoriu adresat ambasadorului rus la Constantinopol, în 1818. Rosetti-Roznovanu a insistat ca nenumăratele obligaţii ale Moldovei faţă de statul otoman să fie limitate la un „cadou” anual şi principatul să nu mai sufere de pe urma imixtiunii otomane în viaţa sa politică şi economică, ci să i se îngăduie să se guverneze singur, ca stat independent.

Niciunul dintre aceste argumente nu a convins curtea otomană. Pe măsură ce importanţa strategică şi contribuţiile economice ale principatelor au sporit la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, autorităţile otomane au devenit mai puţin dispuse ca oricând, în ciuda înfrângerilor şi presiunii diplomatice a Rusiei, să audă de alegerea domnitorilor de către boieri, de libertatea comerţului, de relaţii diplomatice cu Europa de Vest sau de relansarea armatelor naţionale. Sultanii ezitau să facă asemenea concesii, deoarece principatele deveniseră prima linie de apărare împotriva Rusiei şi Austriei şi erau grânarele indispensabile ale Constantinopolului. Se temeau ca nu cumva slăbirea legăturilor cu Moldova şi Valahia să marcheze începutul sfârşitului imperiului în Europa.

Boierii patrioţi nu s-au lăsat descurajaţi de eşec. În 1821, când regimul fanariot a luat sfârşit, erau irevocabil devotaţi cauzei independenţei. Însă, în acelaşi timp, erau realişti. Convinşi că nu aveau să reuşească singuri, au cerut „protecţia” Rusiei. În realitate, patronajul ţarilor a pus capăt dominaţiei otomane mult mai curând decât s-ar fi aşteptat.

Războiul de Independenţă al Greciei, care a izbucnit în 1821, a stârnit în următoarea jumătate de secol o serie de evenimente care au schimbat radical statu-quoul. În perioada dintre acest război şi Revoluţia de la 1848, România modernă s-a conturat treptat. Moldova şi Valahia s-au apropiat tot mai mult de unire şi de independenţă graţie perseverenţei unei elite formate din boieri şi clasa de mijloc şi intervenţiei marilor puteri. Schimbările instituţionale produse în aceste trei decenii au instituit ordinea în administraţia de stat, au generat experimente cu adunări reprezentative şi au stimulat formarea unor grupări politice, separate acum atât de ideologie, cât şi de statutul social. Societatea însăşi a devenit mai cosmopolită şi mai complexă pe măsură ce numărul şi dimensiunea oraşelor au crescut, iar diferenţierea socială şi mobilitatea s-au intensificat sub impulsul tiparelor culturale şi economice fluctuante. Din punct de vedere economic, producţia a crescut atât în industrie, cât şi în agricultură, dar structurile lor au continuat să se împotrivească inovaţiei. În spatele acestor schimbări economice şi sociale se aflau contactele înfloritoare cu Vestul. Niciun aspect însemnat al vieţii publice şi private a elitei şi a celor care aspirau să i se alăture nu a rămas neatins de „Europa”.

De la izbucnirea Revoluţiei din 1848 şi până la promulgarea Constituţiei din 1866, configurarea României moderne s-a accelerat. Profitând de ambiţiile contradictorii ale marilor puteri, liderii politici români au înfăptuit unirea principatelor şi le-au asigurat independenţa. Au atins aceste obiective urmând calea prefigurată de o generaţie anterioară – printr-o garantare internaţională colectivă, în locul protecţiei de către o putere unică. În acest interval, pe plan intern, instituţiile politice au dobândit treptat forme europene, iar gândirea politică a atins niveluri noi de complexitate în confruntările