dintre liberali şi conservatori. Ideologiile divergente urmau tot mai mult modelul Europei. Pentru liberali, Occidentul era o sursă de inspiraţie, pentru conservatori – un motiv de nelinişte, deoarece ambele tabere erau animate de discuţia privind identitatea naţională şi căile de progres. În acelaşi timp, rolul statului în viaţa publică şi privată s-a extins neîncetat, ministerele şi administraţiile asumându-şi responsabilitatea principală pentru educaţie, preluând funcţii civile şi servicii sociale exercitate multă vreme de Biserica Ortodoxă şi devenind susţinătoare active ale creşterii economice.

Revenind la primăvara anului 1821, Valahia a fost scena unei mişcări sociale şi naţionale complexe. O răscoală de proporţii, în special a ţăranilor, care a pornit din Oltenia s-a extins în majoritatea principatului. Printre cauzele sale se numărau condiţiile de muncă insuportabile alături de abuzurile fiscale şi administrative ale autorităţilor locale. La un alt nivel, unii boieri încercau să pună capăt suzeranităţii otomane, în vreme ce alţii doreau să-i alunge pe fanarioţi. Acţiunile lor aveau la bază puternicul patriotism şi conştiinţa naţională care îşi găsiseră deja expresia teoretică în proiectele boierilor reformatori. Solicitările economice şi sociale ale ţăranilor şi aspiraţiile politice ale boierilor s-au intersectat în mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu, una dintre figurile importante ale istoriei române moderne.

Vladimirescu, ţăranii şi boierii au fost incitaţi de revoltele generale împotriva otomanilor din Europa de Sud-Est, iniţiate de grecii uniţi într-o organizaţie secretă, Eteria (Philike Hetairia – „Societatea prietenilor”). Liderii săi intenţionau să-i elibereze pe greci de sub dominaţia otomană organizând o răscoală generală a creştinilor în Europa de Sud-Est. Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei, era bine poziţionat pentru a-şi îndeplini scopurile. Fiind fiul domnitorului Constantin Ipsilanti din Muntenia (1802-1807), se putea folosi de legăturile cu boierii români, iar ca general-maior în armata rusă părea un garant de încredere al sprijinului rusesc. El şi colegii săi nu se îndoiau că marii boieri din Moldova şi Ţara Românească aveau să-l susţină, deoarece, din punct de vedere cultural, şi ei aparţineau lumii greceşti. Astfel, principatele aveau să reprezinte o sursă de oşteni şi de provizii care să se îndrepte spre sud, către Grecia.

6. Tudor Vladimirescu în 1821

Evenimentele aveau să arate că Eteria judecase complet greşit dispoziţia principatelor. Deşi unii boieri de seamă şi înalţi prelaţi au salutat insurecţia grecilor, considerând-o un mijloc de înlăturare a dominaţiei otomane, principatele erau la fel de hotărâte să pună capăt regimului fanariot şi să elimine concurenţa greacă la funcţiile politice şi avantajele economice.

Iniţiativa unei răscoale armate a românilor nu a aparţinut marilor boieri, ci unui lider provincial de origini sociale modeste, Tudor Vladimirescu (cca 1780 – 1821). Născut într-o familie de ţărani liberi din Oltenia, acesta devenise vestit în regiunea sa ca vătaf, liderul unui corp de voluntari aflaţi de partea Rusiei în războiul ruso-turc din 1806-1812, negustor şi moşier, statut care l-a inclus în rândul micilor boieri. Vladimirescu fost atras în plănuirea revoltei grecilor în principate de către Iordache Olimpiotul, căpetenia gărzii domnitorului Valahiei, pe care îl cunoscuse în timpul războiului ruso-turc, şi de marele boier Constantin Samurcaş, vornicul domnitorului în Oltenia. Aceştia îl considerau pe Vladimirescu cel mai capabil comandant militar valah. Însă el nu avea de gând să se lase folosit de alţii, avându-şi propriul plan – acela de a elibera Valahia de sub dominaţia otomană şi de a produce schimbări politice şi economice în favoarea micilor boieri şi a ţăranilor. Din pricina acestor ţeluri a intrat într-un conflict fatidic cu grecii şi cu marii boieri.

În ianuarie 1821, Vladimirescu organiza o armată şi strângea provizii în Oltenia natală. Pentru a atrage sprijinul ţăranilor, a emis o proclamaţie generală prin care le promitea tuturor celor care se alăturau oştirii sale calitatea de membru în Adunarea Norodului, pe care o concepuse ca un organism reprezentativ împuternicit să ia măsuri pentru binele comun. De asemenea, le promitea ţăranilor că „abuzurile” autorităţilor şi „tirania” boierilor aveau să ia sfârşit, dar nu menţiona nimic cu privire la desfiinţarea iobăgiei sau acordarea unor drepturi de proprietate asupra pământurilor pe care le munceau. Cu toate acestea, până şi promisiunea de reformă a fost de ajuns pentru a-i atrage pe ţăranii din toată Oltenia de partea lui.

Moldova a fost scena unor evenimente hotărâtoare la începutul lunii martie. La 6 martie, Alexandru Ipsilanti şi o mână de eterişti au traversat Prutul din Basarabia şi au intrat în Iaşi. Ipsilanti a emis numaidecât o proclamaţie, anunţând începutul unui război general de eliberare a tuturor creştinilor din Europa de Sud-Est de sub dominaţia otomană şi promiţându-le moldovenilor pace şi securitate. Domnitorul Mihail Suţu (1819-1821) şi câţiva boieri şi înalţi prelaţi l-au primit cu braţele deschise, deoarece credeau că intervenţia militară rusă era iminentă. Ipsilanti a pornit cu o mică armată de circa 2.000 de oşteni spre Bucureşti, unde avea de gând să-şi unească forţele cu Tudor Vladimirescu. Însă sprijinul pentru cauza sa începuse deja să se risipească, pe măsură ce s-a răspândit vestea că ţarul condamnase acţiunile lui Ipsilanti şi era puţin probabil să apere Moldova de răzbunarea otomană.

Aflând de sosirea lui Ipsilanti în Moldova, Tudor Vladimirescu a pornit din Oltenia spre Bucureşti cu o armată de circa 8.000 de oşteni. Era hotărât să pună capăt nu numai suzeranităţii otomane, ci şi dominaţiei de un secol a fanarioţilor, obiectiv pe care l-a afirmat cât se poate de clar în promisiunea de a-l ajuta pe Ipsilanti să treacă cu armata sa la sud de Dunăre cât mai iute cu putinţă. În mod evident, se baza pe intervenţia armatei ruse. Cu toate acestea, nu intenţiona să transforme principatul într-un teritoriu dependent de Rusia, deoarece voia ca, odată ce Valahia era eliberată, ruşii să se retragă dincolo de Prut şi să-i lase pe valahi să fie stăpâni la ei acasă.

Înainte ca Vladimirescu să