prima jumătate a secolului al XVI-lea, francezii ar fi umplut vidul de putere de aici şi ar fi utilizat bogăţia Italiei pentru propriile scopuri – şi în detrimentul Habsburgilor. În a doua jumătate a acestui secol, Italia era literalmente zidul de apărare al Spaniei în faţa expansiunii otomane către vest. Lăsând la o parte lovitura dată prestigiului spaniol şi religiei creştine, ce ar fi însoţit un atac al turcilor vizând Sicilia, Napoli şi Roma, pierderea acestui bastion ar fi reprezentat un dezavantaj strategic grav. Spania ar fi trebui să investească tot mai mulţi bani în fortificaţii pe coastă şi flote de galere, care oricum consumau cea mai mare parte a bugetului militar din primele decenii ale domniei lui Filip al II-lea. Din punct de vedere militar avea, deci, mai mult sens ca aceste forţe deja existente să fie implicate în apărarea activă a Mediteranei centrale, pentru că astfel turcii erau ţinuţi la distanţă. Un avantaj suplimentar era oferit de faptul că o parte din costurile acestor campanii era suportată de posesiunile Habsburgilor din Italia, de papalitate şi, ocazional, de Veneţia. Retragerea de pe acest front nu aducea niciun avantaj, ci numeroase pericole potenţiale.

Astfel, prin eliminare, Ţările de Jos erau singurele teritorii unde puteau fi reduse pierderile Habsburgilor. Şi, în cele din urmă, graţie dificultăţilor terenului şi avansului în domeniul fortificaţiilor[79], costurile Armatei din Flandra în Războiul de 80 de Ani împotriva olandezilor erau extrem de mari, depăşindu-le cu mult pe cele de pe oricare alt front. Chiar şi la apogeul Războiului de 30 de Ani, garnizoanei din Flandra îi erau alocate sume de cinci-şase ori mai mari decât forţelor din Germania. „Războiul din Ţările de Jos”, observa un trimis spaniol, „a însemnat ruina totală a acestei monarhii”, în realitate, între 1566 şi 1644 Spania a trimis cel puţin 218 milioane de ducaţi trezoreriei militare din Ţările de Jos, o sumă considerabil superioară sumei totale (121 de milioane de ducaţi) reprezentând veniturile Coroanei din Indii[80]. De asemenea, Flandra era mult mai greu de apărat şi din punct de vedere strategic. Ruta maritimă era adesea la mila englezilor, francezilor şi olandezilor – cum s-a dovedit cât se poate de clar în 1639, când amiralul olandez Tromp a nimicit o flotă spaniolă care transporta întăriri. Însă „drumul spaniol”, care pornea din Lombardia, trecea prin văile elveţiene sau Savoia şi Franche-Comté, de-a lungul graniţelor estice ale Franţei, către Rinul inferior, era presărat, de asemenea, cu un număr de puncte foarte vulnerabile[81]. Oare merita într-adevăr să persevereze în încercarea de a ţine sub control câteva milioane de olandezi recalcitranţi la capătul unei linii de comunicaţii supraextinse şi la asemenea costuri uriaşe? După cum puneau cu şiretenie problema reprezentanţii supraimpozitatului Cortes al Castiliei, de ce să nu îi lase pe rebeli să putrezească în erezia lor? Pedeapsa divină le era garantată, nu mai era nevoie ca Spania să poarte în continuare povara[82].

Argumentele contra unei retrageri a trupelor imperiale din acest teatru nu ar fi prevalat asupra plângerilor legate de irosirea resurselor, dar ele au o anumită plauzibilitate. În primul rând, dacă Spania nu ar mai fi posedat Flandra, aceasta ar fi ajuns fie la francezi, fie la olandezi, crescând astfel prestigiul şi puterea unuia dintre aceşti duşmani învederaţi ai Habsburgilor. Ideea în sine le repugna diriguitorilor politicii spaniole, pentru care „reputaţia” conta mai mult decât orice altceva. În al doilea rând, era argumentul prezentat de Filip al IV-lea şi sfetnicii săi, conform căruia o confruntare în acea zonă sensibilă reuşea cel puţin să îndepărteze forţele ostile de alte puncte mai sensibile: „Deşi războiul purtat în Ţările de Jos ne-a golit visteria forţându-ne să intrăm în datorii, totodată ne-a distras inamicii în părţile acelea; dacă nu am fi făcut aşa, am fi avut război în mod sigur în Spania sau undeva mai aproape”[83]. În ultimul rând, exista „teoria dominoului” – dacă Ţările de Jos erau pierdute, la fel avea să fie şi cauza Habsburgilor în Germania, la care se adăugau şi unele posesiuni mai mici, cum ar fi Franche-Comté, şi poate chiar Italia. Acestea erau, desigur, argumente ipotetice. Dar e interesant faptul că oamenii de stat din Madrid şi comandanţii militari din Bruxelles percepeau un ansamblu strategic interconectat, care ar fi fost distrus dacă oricare dintre componentele sale ar fi cedat:

 

Primele şi cele mai mari pericole [aşa a fost argumentaţia formulată în anul critic 1635] sunt cele care ameninţă Lombardia, Ţările de Jos şi Germania. O înfrângere în oricare din aceste trei locuri va fi fatală monarhiei, astfel încât, dacă înfrângerea în aceste zone este importantă, şi restul monarhiei se va prăbuşi, deoarece Germania va fi urmată de Italia şi de Ţările de Jos, iar Ţările de Jos vor fi urmate de America, Lombardia de Napoli şi Sicilia, fără posibilitatea de a apăra vreuna dintre ele[84].

 

Prin acceptarea acestei logici, Coroana spaniolă se implicase într-un război de uzură la scară largă, care nu se putea sfârşi decât prin victorie, printr-o înţelegere de pace sau prin epuizarea întregului sistem.

Poate că este suficient să arătăm că preţul real al războiului continuu şi hotărârea de a nu abandona niciunul dintre cele patru fronturi majore aveau drept consecinţă necesară subminarea ambiţiilor imperiale spaniole. Totuşi, dovezile sugerează că a existat şi o a treia cauză înrudită cu acestea: şi anume faptul că guvernământul spaniol în particular a eşuat în mobilizarea cea mai eficientă a resurselor disponibile şi, prin acte de nebunie economică, a contribuit la erodarea propriei puteri.

Deşi străinii considerau frecvent că imperiul lui Carol Quintul sau al lui Filip al II-lea este monolitic şi disciplinat, în realitate era o adunătură de teritorii, fiecare deţinând propriile privilegii şi având mândria particularităţii sale[85]. Nu exista o administraţie centrală (şi cu atât mai puţin o putere legislativă sau judecătorească), sigurul liant fiind monarhul însuşi. Absenţa unor astfel de instituţii care ar fi încurajat un sentiment al unităţii şi faptul că regele nu îşi vizita mai niciodată teritoriile a făcut dificilă strângerea de fonduri dintr-o anumită parte a posesiunilor sale pentru a purta războaie în alta. Plătitorii de impozite din Sicilia şi Napoli acceptau de bunăvoie să plătească pentru construcţia unei flote pentru a rezista la atacurile turcilor, însă cârteau la ideea de a finanţa luptele spaniole din