mediu mai favorabil pentru dezvoltarea economică. Acest privilegiu nu s-a aplicat însă şi ţărănimii, a cărei situaţie economică şi socială a rămas la fel de precară ca înainte. Regulamentele au introdus şi schimbări drastice în fiecare ramură de guvernământ a principatelor. Vechile practici şi instituţii au fost modificate sau desfiinţate, iar funcţiile politice, juridice şi fiscale ale conducerii au devenit mai metodice şi mai sistematice. Acest lucru era cu atât mai adevărat în cazul chestiunilor fiscale, deoarece pe baza veniturilor şi cheltuielilor proiectate a fost adoptat un buget anual, întocmit de domnitor şi aprobat de legislativ.

Regulamentele Organice au impus o serie de inovaţii esenţiale în administraţia publică. Un principiu călăuzitor era separarea puterilor – executivă, legislativă şi judecătorească – în stat. În acelaşi timp, Regulamentele păstrau tradiţia unui executiv puternic. Astfel, în ciuda noilor puteri acordate legislativului, domnitorul a rămas personajul central în sistemul politic. Un alt principiu general al Regulamentelor era centralizarea, care se reflecta în monitorizarea problemelor rurale şi a administraţiei urbane de oficiali numiţi de guvernarea centrală, în faţa căreia răspundeau. De asemenea, ele au extins autoritatea de supraveghere a statului asupra Bisericii Ortodoxe şi au redus drastic rolul clerului în chestiunile civile, îndeosebi păstrarea registrului civil, semne ale secularizării tot mai mari a societăţii.

În ansamblu, Regulamentele Organice au grăbit modernizarea principatelor. Au consolidat caracterul predictibil al guvernării, în special în chestiunile fiscale, oferind astfel garanţii mai solide pentru investiţii şi contracte, condiţii indispensabile progresului economic. De asemenea, au încurajat unirea Moldovei cu Ţara Românească, înzestrându-le cu instituţii politice aproape identice şi oferindu-le locuitorilor lor cetăţenie comună. Totuşi, în ciuda acestor inovaţii, Regulamentele nu au constituit o ruptură netă cu trecutul. Mai curând, în numeroase aspecte ale vieţii publice, au dezvoltat idei şi proiecte anterioare, precum gestionarea raţională a finanţelor, pe care boierii reformatori o susţinuseră în deceniile precedente. Concentrarea puterii în mâinile domnitorului şi lărgirea birocraţiei centrale în detrimentul administraţiei regionale şi locale corespundeau de asemenea tendinţelor în curs.

Armatele ruseşti au continuat să ocupe principatele şi după ce sultanul aprobase Regulamentele Organice, deoarece ţarul dorea ca Pavel Kiseleff să rămână şi să supervizeze implementarea lor. Principalul motiv pentru care guvernul rus sprijinise Regulamentele era acela de a-şi atrage susţinerea boierilor şi, astfel, de a consolida supremaţia Rusiei în principate. În 1834, ţarul a pus capăt ocupaţiei, datorită relaţiilor îmbunătăţite cu Imperiul Otoman şi certitudinii Sankt-Petersburgului că poziţia Rusiei în principate fusese asigurată.

Între sfârşitul ocupaţiei ruseşti şi izbucnirea Revoluţiei de la 1848, societatea românească a trecut printr-o serie de schimbări. A fost o perioadă de juxtapuneri ciudate. Rămăşiţele suzeranităţii otomane au supravieţuit alături de mişcarea pentru independenţă ; guvernul reprezentativ a câştigat teren nou, deşi interferenţa rusă s-a intensificat ; iar tradiţia răsăriteană a continuat să se ciocnească cu inovaţia occidentală. Contrastele izbitoare erau prezente la tot pasul – în vestimentaţie, limbă şi obiceiuri.

Viaţa politică din acea perioadă a fost martora neliniştii şi expectativei generalizate. Domnitorii erau mereu în conflict cu boierii şi cu consulii ruşi de la Bucureşti şi Iaşi, al căror rol principal era să-i convingă atât pe boieri, cât şi pe domnitori să acţioneze în acord cu cele mai bune interese ale Rusiei. Într-adevăr, activităţile consulilor au devenit atât de supărătoare, încât au alimentat sentimentele antiruseşti din rândul claselor influente şi au pus bazele suspiciunii şi ostilităţii care aveau să caracterizeze relaţiile româno-ruse până la sfârşitul secolului XX, în vreme ce nemulţumirile boierilor erau una dintre chestiunile de care domnitorii care au condus potrivit Regulamentelor Organice trebuiau să ţină seama în permanenţă. În Valahia, Alexandru Ghica (1834-1842) era dornic să fie monarh naţional şi să se situeze deasupra partidelor, însă ideea sa de conducător puternic a făcut imposibilă cooperarea cu boierii liberali şi patriotici din legislativ. Nici succesorul său, Gheorghe Bibescu (1842-1848), nu a reuşit să-i domolească pe boieri, care l-au acuzat de ambiţii autoritariste.

În Moldova, domnitorul Mihail Sturdza s-a confruntat cu o opoziţie similară celei de care au avut parte colegii săi din Ţara Românească, dar a depăşit-o cu mai mult succes. În timpul domniei sale îndelungate (1834-1849), Sturdza a urmărit cu fermitate două obiective : sporirea propriei autorităţi şi menţinerea unor relaţii bune cu Rusia. În ciuda bunelor sale intenţii şi a puterilor considerabile, care includeau manipularea alegerilor şi o cenzură strictă, Sturdza nu a putut stăvili neastâmpărul boierilor şi al elitei din clasa de mijloc. Neînţelegerile lui cu fiii boierilor, majoritatea educaţi în Vest, s-au transformat într-un conflict deschis, aceştia din urmă considerându-l pe Sturdza apărătorul vechii ordini şi al deferenţei umilitoare faţă de o putere străină.

Societatea şi economia, 1821-1848

Între mişcarea lui Tudor Vladimirescu şi Revoluţia de la 1848, societatea moldavă şi valahă s-a îndepărtat tot mai mult de normele sociale şi economice ale secolului al XVIII-lea, îmbrăţişându-le pe cele ce aveau să caracterizeze statul naţional unitar din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. S-au produs două evenimente care urmau să aibă consecinţe profunde asupra dezvoltării României moderne : schimbarea demografică accelerată şi extinderea legăturilor economice cu Europa Occidentală. Poate cel mai izbitor progres social din această perioadă a fost creşterea populaţiei, fenomen european care a început mai târziu în principate decât în Vest. Acesta s-a caracterizat în special printr-o creştere de mai bine de două ori a populaţiei urbane în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Migraţia continuă a oamenilor de la sat la oraş şi imigraţia sporită din alte ţări către centrele urbane nu cunoştea limite.

Aceste schimbări au erodat în timp echilibrul social care predominase în secolul al XVIII-lea. De asemenea, au permis restructurarea economiei prin stimularea exploatării materiilor prime ale ţării şi prin mărirea capacităţii sale de producţie. Presiunea creşterii populaţiei s-a făcut simţită cel mai puternic în agricultură. La începutul secolului, suprafeţele disponibile pentru agricultură erau capabile să hrănească populaţia existentă