Dintre profesorii colegi se lipi de mine cel de limba și literatura română, autor al unui volum de versuri publicat înainte de război de către un editor generos din Sighișoara, volum intitulat în mod ridicol Glod și empireu de-azur. Omul însă nu era deloc ridicol, avea în el ceva dramatic sau mai exact spus se afla aproape tot timpul într-o stare acută de indignare. Împotriva cui? La început mi s-a părut că împotriva a mărunte lucruri, de pildă împotriva șicanelor la care era supus de unii dintre colegii săi, cu care se afla în permanent conflict de prioritate și firește mai ales împotriva directorului… Jigniri, replici pe care mi le relata cu lux de amănunte, cu un humor furios și involuntar, făcîndu-mă să izbucnesc în rîs. Acele infinite fațete ale existenței umane neliniștite, imposibil de memorat, ar fi trebuit să am, pentru a le reda, memoria misterioasă a scriitorilor care ne uimesc tocmai prin revelația acestor lucruri deja știute, dar uitate de noi. De pildă: lupta de a dovedi cine e cel mai inteligent, credința că tu ești unul dintre aceștia, apoi șocul, cînd un altul, un individ grosolan, imbecil, un măgar insolent, al cărui loc ar fi trebuit să fie mai degrabă la plug și nu printre profesori într-o școală normală de învățători, nu se sfiește să-ți spună în față, în auzul tuturor că… Ei bine, ce? Aici e aici! „Cu pregătirea dumitale care lasă de dorit…” Auzi! Asta e ceva absolut incredibil! Și un altul care, auzind această cretinie, să rîdă. Iar directorul, superior… (Superior prin ce? Prin faptul că e mai măgar decît toți ceilalți și a ajuns director făcînd politică în județ cu prefectul, cu care e prieten?) „Încetați, domnilor!” Asta tocmai în clipa în care proaspătul meu prieten spunea: „Am impresia că prin aceste cuvinte vrei să-ți maschezi propria-ți lipsă de pregătire…”

Veselia mea auzind toate acestea era secretă. Replicile prietenului meu (căci ne împrieteniserăm, mă însoțea zilnic pînă acasă, mergînd împreună pe jos, el povestind și eu ascultînd) în convingerea lui erau zdrobitoare, cînd în realitate erau puerile, sau în orice caz expresia unei gîndiri sensibile, care nu concepea să spună o grosolănie în stare să-l facă măcar egalul celorlalți și în ultimă instanță prieten cu ei. Dacă ar fi răspuns de pildă pe un ton de dispreț neglijent și afabil hai sictir! sau du-te-n mă-ta!, s-ar fi rîs și starea conflictuală ar fi dispărut. Așa credeam, dar observîndu-i îndîrjirea aveam îndoieli… I-am citit volumul de versuri, care nu era atît de ridicol cum te făcea să crezi dacă îl judecai după titlu. Era chiar bun, dar strivit de influența lui Arghezi, de care în mod surprinzător pentru mine nici măcar nu era conștient, cu toate că recunoștea în autorul Florilor de mucigai și al „blestemelor” un geniu. În rest, spunea că Arghezi era retoric… Avea deci spirit critic, dar nu și pentru volumul său de versuri și mai ales deloc pentru sine, căci indignările lui ascundeau o discretă hipertrofie a eului, silit mereu să se apere și să vadă în ceilalți numai imbecilitate și prostie. Desigur, imbecilitatea și prostia nu ocolesc în general pe nimeni, dar noi, românii, ne salvăm adesea luînd-o în derîdere la ceilalți și acceptînd cu humor că nici noi înșine nu facem excepție. Rezultă o comedie care ne distrează pe toți și prin asta ne deosebim de alte popoare, firește, una din deosebiri… Petrică Nicolau, căci așa îl chema pe profesorul de limba română, credea că el face excepție, fără să-și dea seama că astfel se rîdea și de el și rîdeam eu însumi, bineînțeles lăsîndu-l să creadă că eram de partea lui și rîsul mi-era stîrnit de cretinia celorlalți.

Acest izvor al indignării în relațiile lui cu colegii se epuiză însă curînd și pe nesimțite Petrică Nicolau începu să se indigneze de manifestațiile din oraș și împotriva cursului pe care presimțea că îl va lua de-aici înainte istoria țării noastre. Am fost cu Hitler, am pierdut, acum o să trecem de partea lui Stalin; Hitler a fost învins, dar Stalin a rămas și o să ne facă el să trecem de partea lui… Și lumea, inconștientă, pune chiar entuziasm în această trecere. „Înțeleg, zicea Petrică Nicolau sumbru, că n-avem încotro, dar atunci fii mai demn, mai lucid, și lasă dracului entuziasmul deoparte. Stalin nu e încă bătrîn, eu îl simpatizez ca om politic rus care a înțeles că Ardealul e al nostru, dar el e și comunist și o să ni-l vîre și nouă pe gît, comunismul, fără măcar să ne lase răgazul să-l asimilăm… În materie de cuceriri, nu există progres în istorie. S-au schimbat doar metodele. Unii tîmpiți cred că or să vie aici anglo-americanii, cînd se știe că paraliticu-ăla pe rotile, Roosevelt, s-a înțeles perfect cu Stalin să împartă între ei zonele de influență ca și cînd planeta asta ar fi fost moșia lui tat-său. Și asta datorită cretinului de Hitler și cretinilor de nemți care au atacat Rusia, crezînd că or s-o cucerească în trei luni. În loc de cucerire au scos-o în lume, cînd mult mai bine ar fi fost să se fi mulțumit cu Austria și regiunea sudetă și să fi cucerit lumea prin expansiune economică și științifică și nu prin…” Și Petrică Nicolau se poticni de indignare și o ploaie de înjurături de care nu-l credeam în stare se abătu asupra lui Hitler și a idioților de nemți care îl urmaseră. Se răcori însă și după o tăcere reluă: „Am cea mai mare admirație pentru Rusia lui Dostoievski și Tolstoi și o adevărată prietenie între noi și ruși n-ar fi de neconceput, dar nu există prietenie între un colos și un pitic. Fiindcă toate țările din Europa, cu rușii la Berlin, au devenit pitice; în douăzeci și patru de