Viserys, (Fratele său mai mic, Prinţul Aemon Cavalerul-Dragon, a fost campionul şi, după unele spuse, iubitul Reginei Naerys.)

184-209 Daeronal II-lea Fiul Reginei Naerys, cu Aegon

sau Aemon, (Daeron a unit Dorne cu restul domeniului, căsătorindu-se cu prinţesa Myriah.)

209-221 Aerys I cel de-al doilea fiu al lui Daeron al II-lea (nu a făcut nimic important),

221-223 Maekar I  cel de-al patrulea fiu al lui Daeron al II-lea,

233-259 Aegon al V-lea cel Nesigur, al patrulea fiu al lui

Maekar,

259-262 Jaehaerys al II-lea cel de-al doilea fiu al lui Aegon cel Nesigur,

262-283 Aerys al II-lea Regele Nebun, singurul fiu al lui

Jaehaerys.

Aici se sfârşeşte seminţia regilor dragoni, când Aerys al II-lea a fost detronat şi ucis, împreună cu moştenitorul său, prinţul Rhaegar Targaryen, de Robert Baratheon pe Trident.

ULTIMII DINTRE TARGARYENI

(REGELE AERYS TARGARYEN), cel De-al Doilea pe Numele Său, ucis de Jaime Lannister la devastarea Debarcaderului Regelui,

• sora şi soţia sa, (REGINA RHAELLA) din Casa Targaryen, a murit la naştere, la Piatra Dragonului,

• copiii lor:

• (PRINŢUL RHAEGAR), moştenitor al Tronului de Fier, ucis de Robert Baratheon la Trident,

• soţia sa, (PRINŢESA ELIA) din Casa Martell, ucisă la devastarea Debarcaderului Regelui,

• copiii lor:

• (PRINŢESA RHAENYS), o fetiţă ucisă la devastarea Debarcaderului Regelui,

• (PRINŢUL AEGON), un sugar ucis la devastarea Debarcaderului Regelui,

• PRINŢUL VISERYS, autointitulat Viserys, Cel de-al Treilea pe Numele Său, Lord al Celor Şapte Regate, numit Regele Cerşetor,

• PRINŢESA DAENERYS, numită Daenerys Stormborn, o fată de treisprezece ani.

Prolog

Coada cometei brăzda cerul dimineţii, o dâră roşie care sângera deasupra Pietrei Dragonului, ca o rană pe cerul scăldat în nuanţe de trandafiriu şi violet.

Maester stătea pe balconul deschis al apartamentelor sale. Acesta era locul în care poposiseră corbii, după un zbor îndelungat. Împestriţaseră cu murdăria lor garguiele care se ridicau, înalte de patru metri, la stânga şi la dreapta sa – un câine al iadului şi un şarpe înaripat, doi dintre miile care se odihneau pe zidurile bătrânei fortăreţe. Când a venit întâia oară la Piatra Dragonului, armata de personaje fantastice l-a stânjenit, dar, cu trecerea anilor, se obişnuise cu ele. Acum erau pentru el ca nişte vechi prieteni. Priveau toţi trei cerul, cu semnul lui prevestitor.

Maester nu credea în semne. Şi, totuşi... aşa bătrân cum era, Cressen nu mai văzuse niciodată o cometă măcar pe jumătate atât de strălucitoare, darămite de culoarea aceea, o culoare înspăimântătoare, a sângelui, a focului şi a asfinţitului. Se întrebă dacă garguiele lui mai văzuseră ceva asemănător. Se aflau aici dinaintea venirii încleştarea regilor lui şi vor rămâne încă vreme îndelungată, după ce el nu va mai fi. De-ar putea vorbi limbile din piatră...

Ce nebunie. Se sprijini de metereze, cu marea fremătând dedesubt, simţind sub degete asprimea pietrei negre. Garguie care să vorbească şi profeţii pe cer. Sunt un om bătrân care a dat în mintea copiilor. Oare înţelepciunea dobândită în decursul unei vieţi întregi îl părăsise împreună cu sănătatea şi puterile? Era un Maester, care a învăţat şi a trudit în marea Citadelă a Vechiului Oraş. Ce se alesese de el, dacă mintea îi era plină de superstiţii, ca aceea a unui rândaş neştiutor?

Şi, totuşi... şi, totuşi... cometa continua să ardă chiar şi în lumina zilei, în timp ce un abur palid, cenuşiu, se ridica din craterele fierbinţi ale Muntelui Dragonului, aflat în spatele castelului, iar cu o dimineaţa înainte un corb alb adusese vorbă chiar de la Citadelă, veşti mult aşteptate, dar nu mai puţin înfricoşătoare, veşti despre sfârşitul verii. Toate, semne. Prea multe ca să nu le dea crezare. Ce înseamnă toate acestea? îi venea să strige.

– Maester Cressen, avem oaspeţi. Pylos îi vorbise cu glas domol, de parcă s-ar fi temut sa nu conturbe meditaţiile solemne ale lui Cressen. De-ar fi ştiut ce aiureli îi treceau prin cap, ar fi strigat. Prinţesa vrea să vadă corbul alb. Mereu cuviincios, Pylos o numea acum prinţesă, întrucât tatăl ei era rege. E împreună cu bufonul ei.

Bătrânul întoarse spatele răsăritului, sprijinindu-se cu o mână de şarpele înaripat.

– Ajută-mă să mă aşez în scaun şi pofteşte-i înăuntru.

Luându-l de braţ, Pylos îl conduse în cameră. În tinereţe, Cressen avusese mersul sprinten, dar acum nu mai avea mult până la cea de-a optzecea sa zi onomastică şi picioarele îi erau şubrede şi nesigure. Cu doi ani în urmă, căzuse şi îşi zdrobise soldul şi nu se mai vindecase cum trebuie. Anul trecut, când s-a îmbolnăvit, Citadela l-a trimis pe Pylos din Vechiul Oraş, cu doar câteva zile înainte ca Lord Stannis să închidă insula... ca să-l ajute la treburi, s-a spus, dar Cressen ştia adevărul. Pylos venise să-l înlocuiască după moartea sa. Nu îl deranja. Cineva trebuia să îi ia locul, şi asta mai curând decât şi-ar dori...

Îl lăsă pe mai tânărul bărbat să-l aşeze în spatele cărţilor şi hârtiilor sale.

– Du-te şi cheam-o. Nu e frumos să laşi o doamnă să aştepte. Făcu semn cu mâna, un gest de grabă, abia schiţat, venit de la un om care nu mai era în stare să se grăbească. Carnea îi era încreţită şi pătată, pielea subţire ca un pergament, încât îşi putea vedea labirintul de vene şi forma oaselor de dedesubt. Şi cum mai tremurau aceste mâini care fuseseră odinioară atât de sigure şi îndemânatice...

Când Pylos se întoarse, fata îl însoţea, sfioasă ca întotdeauna, în spatele ei, săltând şi târşâindu-şi picioarele, în acel mers al său ciudat, într-o parte, venea bufonul ei. Pe cap avea un coif de jucărie, confecţionat dintr-o veche găleată de tinichea, pe care era prinsă o pereche de coarne de cerb, de care erau atârnate tălăngi de vite. Cu fiecare pas clătinat al său, clopoţeii sunau, fiecare cu un glas diferit ding-dong, ding-dang, dong, dong, dong.

– Cine vine să ne viziteze atât de devreme, Pylos? întrebă Cressen.