Și mai am o idee, care mi-a intrat în cap și parcă-i bătută-n ținte. Ideea asta e că Burdell și Fernandez și toți ceilalți, care-s pe blat cu ei, s-au așteptat s-o bag încă de mult pe Henrietta la zdup. În definitiv am dovada că fusese-n noaptea aia la New York. Sînt îndreptățit să presupun că știa ceva despre falsuri și majoritatea oamenilor ar fi implicat-o încă de mult – cel puțin ca martor principal.

Și motivu’ pentru care n-am făcut-o e tocmai din cauza acestei idei: că ei s-așteaptă s-o fac; numai că eu sînt omu’ care nu face niciodată ceea ce alții așteaptă. Ăsta-i și motivu’ pentru care i-am spus lui Fernandez povestea pe care mi-o istorisise Henrietta. Am vrut să văd ce reacție o să declanșeze la el și cu certitudine matematică pungașu-ncepe s-o combată, cu toate că – dacă cele spuse de el mai-nainte erau adevărate – el nu știa nimic despre ceea ce se-ntîmplase-n noaptea aia la New York, pentru că nu se mișcase d-acasă.

Trag în spatele fermei și ocolesc pe jos pînă la intrarea principală. E-o noapte admirabilă, fierbinte ca iadu’, iar lumina lunii e-atît de puternică încît vechii pereți de chirpici strălucesc ca argintu’ ș-aruncă umbre peste tot locu’, împrumutînd peisajului un caracter de basm.

Pășesc înăuntru și văd că vreo cîteva lumini sînt stinse. Cînd ajung în salonu’ mare văd că orchestra tocmai își strînge instrumentele, iar la mese nu mai e nimeni. Ridic privirea pe scări și văd un tip c-o damă dispărînd în camera unde se fac jocurile de obicei, ceea ce mă face să cred că poate Periera a aranjat niște partide-n seara asta.

Chiar în momentul ăla-l văd. Iese din cămara care-i în spatele barului, ridică clapa tejghelei și se-ndreaptă direct spre mine.

— Domnule Caution, spune. En sera asta avem un mic joc – nu este prea mare. Știu che nu este legal, dar cred che nu aveți nimic encontra, ei? Nu va supara?

— Nicidecum, zic. Sînt agent federal, nu copoi din Palm Springs și nu-i treaba mea să port grija celor care calcă legile statului împotriva jocurilor de noroc. Poate că voi urca să privesc nițel.

Îmi zice vă mulțumesc foarte mult și are-un aer atît de satisfăcut de parcă i-aș fi dat o mie de dolari. V-am mai spus o dată că nu-mi place Periera ăsta nici cît negru sub unghie. E-un individ periculos și din partea mea l-aș cîrpi cu plăcere oricînd, da-n momentu’ de față am chef să le cînt în strună. Vreau ca toți ăștia să creadă că, orice-ar face, vor scăpa basma curată, că eu nu-s un mare prost ș-o gură spartă, lipsit de minte, pentru că-n felul ăsta socot că, mai devreme sau mai tîrziu, cineva o să facă vreo chestie care să-mi dea o idee de exploatat.

Așa că urc lento scările și intru-n salonu’ de joc. E acolo o gașcă-ntreagă. Maloney și Henrietta, și alți vreo șase-șapte tipi și cîteva dame. Unu’ dintre chelneri servește băuturi alcoolice, în timp ce la masa mare jocu’ de bacara e-n toi, iar la masa din mijloc se pregătea să-nceapă pocheru’.

Nu mă fixez nicăieri, ci iau un whisky sec și doar mă uit. Henrietta joacă la masa de pocher – se vedea cît colo că joacă în contu’ casei, iar Maloney șade-n spatele unei stive de fise și arată satisfăcut. Poate că de data asta cîștigă. Periera umblă de colo pînă colo, c-un aer cumsecade și binevoitor. De fapt e o seara plăcută și liniștită pentru toți cei în cauză. Fernandez nu-i nicăieri și socot că stă departe, în căsuța aia grozavă a lui, pradă exercițiu de gîndire liniștită.

Și la ce s-o fi gîndind? Cred că s-o fi gîndind la dama aia, Paulette Benito, despre care mi-a vorbit.

În primu’ rînd trebuie să-nțelegeți că el mi-a vorbit despre tipa asta pentru că era cuprins de-a binelea de spaimă și credea că l-aș fi ciuruit dacă n-ar fi răspuns la ofertă. Cînd am scos pistolu’ și l-am îndreptat asupra lui, cred că i se muiaseră mădularele de spaimă. Și motivu’ pentru care l-am scos e tocmai faptu’ că știam că-n afară de Henrietta mai era o femeie-n afacerea asta. Întotdeauna m-a urmărit ideea asta și m-a urmărit pentru că Burdell, care-ntotdeauna a vorbit mult, nici măcar n-a pomenit c-ar mai fi fost vreo altă damă sau nu. Nici chiar atunci cînd încerca să mă facă să cred că Henrietta luase de pe birou’ lui Granworth Aymes scrisorile tocmai pentru ca nimeni să nu afle că erau ale ei, nu l-am auzit niciodată spunînd dacă fusese îndreptățită sau nu să le scrie.

Dacă n-ar fi fost, cu alte cuvinte, dac-ar fi știut că nu există o altă femeie-n afacerea asta, ar fi putut s-o spună chiar atunci. Da’ n-a suflat nici o vorbă despre dama care-a făcut-o pe Henrietta să vină la New York și ăsta-i unu’ din motivele pentru care-am crezut că Henrietta spune adevăru’.

De asta am socotit să-l iau pe Fernandez prin surprindere, și s-a prins. Trebuie să-nțelegi că ultimu’ lucru pe care l-a aflat Fernandez de la Burdell a fost din convorbirea aia telefonică, cînd i-a spus că fusesem la birou’ lui Burdell și recepționasem toate balivernele pe care mi le turnase-n urechi și le crezusem. Nici unu’ din ei nu și-a dat seama c-am reușit să obțin interceptarea convorbirii lor.

Acu’ mai e înc-un lucru: Fernandez îmi spune că s-a gîndit să se-nsoare cu Henrietta, da’ că s-a lăsat păgubaș. Totuși, cînd Burdell l-a chemat la telefon, i-a spus lui Fernandez să-i dea-nainte cu afacerea asta matrimonială. Fernandez se preface că s-a răzgîndit pe chestia asta și mi-o declară fiindcă i se pare c-am s-o-nhaț pe Henrietta, da’ tocmai cînd își bagă ideea asta-n cap și crede că totu’ merge strună, se trezește jucat și c-un pistol sub nas, cu care storc de la el