–

Anii 1550

150 000

–

50 000

20 000

–

Anii 1590

200 000

20 000

80 000

30 000

15 000

Anii 1630

300 000

50 000

150 000

–

45 000

Anii 1650

100 000

–

100 000

70 000

70 000

Am omis din acest sumar unul din cei mai ameninţători inamici ai habsburgilor, anume Imperiul Otoman, în principal deoarece slăbiciunile şi atuurile acestuia au fost discutate în capitolul anterior, însă merită să reamintim că multe dintre problemele şi deficienţele cu care se confruntau administratorii turci – supraextinderea strategică, inabilitatea de a canaliza în mod eficient resursele, strivirea antreprenoriatului comercial din cauza ortodoxiei religioase sau a prestigiului militar – par similare cu cele cărora au trebuit să le facă faţă Filip al II-lea şi succesorii săi. De asemenea, au fost omise Rusia şi Prusia, ca naţiuni ale căror perioade ca mari puteri în politica europeană încă nu sosieră, şi Polonia-Lituania, care, în ciuda dimensiunii sale teritoriale, era prea stânjenită de diversitatea etnică şi de lanţurile feudalismului (iobăgie, o economie înapoiată, o monarhie electivă, „o anarhie aristocratică, care avea să transforme [numele ţării] într-un sinonim pentru incapacitatea politică”[95]) pentru a se lansa în procesul de constituire a unui stat-naţiune modern. În schimb, ţările care vor fi analizate sunt „noile monarhii” ale Franţei, Angliei şi Suediei, împreună cu „republica burgheză” a Ţărilor de Jos.

Deoarece Franţa a fost statul care a înlocuit în cele din urmă Spania în postura de cea mai mare putere militară, pentru istorici a fost firesc să se concentreze asupra numeroaselor sale avantaje. Însă ar fi greşit să antedatăm perioada predominanţei franceze; în majoritatea anilor acoperiţi de acest capitol Franţa a părut – şi a fost – incontestabil mai slabă decât vecinul său de la sud. În cele câteva decenii care au urmat Războiului de 100 de Ani, consolidarea teritoriilor Coroanei în detrimentul Angliei, Burgundiei şi Bretaniei, obiceiul de a percepe taxe directe (în special taille, un impozit pe cap de locuitor) fără a cere acordul Stărilor Generale, constanţa în activitatea administrativă a noilor secretari de stat şi existenţa unei armate „regale” înzestrate cu o puternică artilerie au făcut Franţa să pară o monarhie postfeudală unificată şi de succes[96]. Cu toate acestea, fragilitatea acestei structuri avea să devină evidentă curând. Războaiele italiene, pe lângă faptul că au demonstrat în mod repetat cât de efemere şi de dezastruoase erau eforturile francezilor de a câştiga influenţă în peninsulă (chiar şi atunci când erau aliaţi cu Veneţia sau cu turcii), erau totodată şi foarte costisitoare. Nu doar Habsburgii, ci şi Coroana franceză a trebuit să se declare falimentară în anul fatidic 1557. Cu mult înaintea acestei crize şi în ciuda faptului că au crescut taille şi alte taxe indirecte ca gabelle şi taxele vamale, monarhia franceză apela deja la împrumuturi substanţiale de la finanţatori având rate mari ale dobânzilor (10-16%) şi la expediente dubioase, cum ar fi vânzarea de funcţii. Mai rău, în Franţa, mai mult decât în Spania sau Anglia, rivalităţile religioase au interacţionat cu ambiţiile marilor case nobiliare, generând un război civil sângeros şi îndelungat. Departe de a fi o mare forţă în relaţiile internaţionale, după 1560 Franţa a fost în pericol de a deveni noul teatru de război al Europei şi, probabil, de a fi divizată permanent de-a lungul unor frontiere religioase, cum a fost cazul Ţărilor de Jos şi al Germaniei[97].

Lucrurile s-au îmbunătăţit doar după urcarea pe tronul francez a lui Henric de Navarra, ca Henric al IV-lea (1589-1610), el ducând o politică de compromis intern şi acţiuni externe împotriva Spaniei. Pacea pe care a încheiat-o cu Madridul în 1598 a avut marele avantaj de a menţine Franţa ca putere independentă. Însă era o ţară puternic slăbită de războiul civil, brigandaj, preţuri mari şi întreruperi în comerţ şi agricultură, iar sistemul său fiscal era la pământ. În 1596, datoria naţională era de aproape 300 de milioane de livre şi patru cincimi din venitul de 31 de milioane de livre al anului respectiv erau deja angajate şi înstrăinate[98]. Mult timp după aceea, Franţa a fost o societate în refacere. Comparativ, resursele sale naturale erau însă imense. Populaţia sa de aproximativ 16 milioane de locuitori era de două ori mai mare decât a Spaniei şi de patru ori mai mare decât a Angliei. Deşi poate nu era la fel de avansată ca Ţările de Jos, nordul Italiei sau regiunea Londrei în materie de urbanizare, comerţ şi finanţe, agricultura sa era diversificată şi sănătoasă, astfel că ţara se bucura în mod firesc