de un surplus de produse alimentare. Bogăţia latentă a Franţei a fost demonstrată în mod clar la începutul secolului al XVII-lea, când Sully, excelentul ministru al lui Henric al IV-lea, a supervizat economia şi finanţele statului. În afară de paulette (vânzarea şi impozitarea funcţiilor ereditare), Sully nu a introdus noi mecanisme fiscale. Ceea ce a făcut el a fost să revizuiască sistemul de administrare fiscală, să elimine mii de indivizi care pretindeau în mod ilegal scutiri; a recuperat posesiuni funciare şi venituri ale Coroanei şi a renegociat ratele dobânzilor la datoria naţională. Într-un interval de câţiva ani după 1600, bugetul statului a fost reechilibrat. Mai mult – anticipându-l pe Colbert, ministrul lui Ludovic al XIV-lea –, Sully a încercat să ajute industria şi agricultura prin diverse mijloace: reducând taille, construind poduri, drumuri şi canale pentru a favoriza transportul de bunuri, încurajând producţia textilă, înfiinţând manufacturi regale pentru a produce mărfuri de lux care să înlocuiască importurile etc. Nu toate aceste măsuri au funcţionat în măsura în care s-a sperat, dar contrastul faţă de Spania lui Filip al II-lea era clară.

Este greu de spus dacă aceste eforturi de redresare ar fi continuat dacă Henric al IV-lea nu ar fi fost asasinat în 1610. Clar era faptul că niciuna dintre „noile monarhii” lui putea funcţiona eficient fără o conducere adecvată, iar în intervalul dintre moartea lui Henric al IV-lea şi consolidarea puterii regale de către Richelieu în anii 1630, politica internă a Franţei, nemulţumirile hughenoţilor şi înclinaţia nobilimii către intrigi au subminat încă o dată capacitatea ţării de a se comporta ca o mare putere europeană în plus, când Franţa s-a angajat în cele din urmă în mod deschis în Războiul de 30 de Ani, nu era o putere unificată şi consolidată, cum au avut unii istorici tendinţa să o descrie ci o ţară care suferea încă din cauza multora dintre vechile neajunsuri. Intrigile ariston aţin au rămas puternice, având să atingă apogeul în intervalul dintre 1648 şi 1653; revoltele ţărănimii, ale şomerilor din oraşe şi ale hughenoţilor, împreună cu obstrucţionismul funcţionărimii locale – toate acestea au întrerupt funcţionarea normală a statului; iar economia, afectată de declinul general al populaţiei, înăsprirea climatului, reducerea producţiei agricole şi incidenţa crescută a epidemiilor care par să fi tulburat mult Europa acelor timpuri, nu era capabilă să finanţeze un mare război.

Astfel că, după 1635, taxele franceze au trebuit să fie crescute prin diverse mijloace: vânzarea funcţiilor a fost accelerată, iar taille, care fusese redusă în anii anteriori, a trebuit să fie majorată atât de mult, încât veniturile anuale obţinute de pe urma acesteia se dublaseră până în 1643. Dar nici măcar astfel nu puteau fi acoperite costurile războiului împotriva Habsburgilor, fiind vorba atât despre povara militară directă a susţinerii unei armate de 150 000 oameni, cât şi despre subsidiile către aliaţi. În 1643, anul marii victorii franceze asupra Spaniei la Rocroi, cheltuielile statului au fost aproape duble faţă de venituri, iar Mazarin, succesorul lui Richelieu, a fost constrâns la vânzări chiar mai disperate de funcţii administrative şi la un control şi mai strict vizând taille, ambele măsuri fiind foarte nepopulare. Nu a fost o coincidenţă faptul că rebeliunea din 1648 a început cu refuzul de a plăti taxele impuse prin noul sistem fiscal al lui Mazarin şi că asemenea tulburări au condus rapid la o pierdere a creditului guvernamental şi la declararea falimentului[99].

În consecinţă, în cei 11 ani ai războiului franco-spaniol purtat după Pacea din Westfalia din 1648, cei doi competitori semănau cu doi boxeri ameţiţi de pumni care se agaţă unul de celălalt, într-o stare de extenuare aproape completă, încercând să se doboare reciproc. Fiecare era afectat de tulburări interne, sărăcie generalizată şi dezgust faţă de război, fiind la limita colapsului financiar. Era adevărat că, înzestrată cu generali ca d’Enghien şi Turenne şi reformatori ca Le Tellier, armata franceză era pe cale să devină treptat cea mai bună din Europa; însă puterea sa navală, creată de Richelieu, se dezintegrase rapid din cauza cerinţelor pentru războiului terestru[100]; iar ţara încă avea nevoie de o bază economică solidă. În desfăşurarea evenimentelor, a fost norocul Franţei că Anglia, refăcându-şi puterea navală şi militară sub Cromwell, a ales să intre în conflict, înclinând astfel balanţa finală în defavoarea unei Spanii extenuate. Tratatul Pirineilor, care a urmat, a reprezentat în mod simbolic nu atât măreţia Franţei, cât declinul relativ al extenuatului său vecin de la sud, care luptase cu o tenacitate remarcabilă[101].

 

Cu alte cuvinte, fiecare dintre puterile europene poseda o combinaţie de atuuri şi slăbiciuni, iar adevărata necesitate era de a le împiedica pe cele din urmă să prevaleze faţă de cele dintâi. Acest lucru era valabil cu certitudine pentru puterile de pe „flancurile” vestic şi nordic, respectiv pentru Anglia şi Suedia, ale căror intervenţii au ajutat la limitarea ambiţiilor habsburgice în mai multe momente critice. Anglia, de exemplu, nu a fost în mod constant bine pregătită pentru un conflict continental în aceşti 140 de ani. Cheia refacerii engleze după Războiul celor două Roze a fost atenţia acordată de Henric al VII-lea stabilităţii interne şi prudenţei financiare, cel puţin după încheierea păcii cu Franţa, în 1492. Limitându-şi cheltuielile, plătindu-şi datoriile, încurajând comerţul cu lână, pescuitul şi comerţul în general, primul monarh din dinastia Tudorilor a oferit unei ţări marcate de război civil şi tulburări o atât de necesară perioadă de recuperare. Productivitatea naturală a agriculturii, comerţul înfloritor cu textile către Ţările de Jos, creşterea exploatării bogatelor resurse piscicole din larg şi forfota generală din comerţul costier au făcut restul. În sectorul finanţelor naţionale, recuperarea de către rege a unor posesiuni ale Coroanei şi confiscarea proprietăţilor rebelilor şi pretendenţilor rivali la tron, câştigurile vamale ca urmare a creşterii comerţului, profiturile aduse de Curtea înstelată şi de alte tribunale, toate acestea s-au combinat pentru a produce un echilibru sănătos[102].

Dar stabilitatea politică şi fiscală nu sunt echivalente neapărat cu puterea. În comparaţie cu populaţiile mult mai numeroase ale Franţei şi Spaniei, cele trei-patru milioane de locuitori ai Angliei şi Ţării Galilor nu însemnau prea mult. Instituţiile financiare şi infrastructura comercială ale ţării erau subdezvoltate comparativ cu cele din Italia, sudul Germaniei şi Ţările de Jos, cu toate că în „secolul Tudorilor” urma să aibă loc o considerabilă creştere industrială[103]. La nivel militar, diferenţa era mult mai mare. Odată ce şi-a asigurat tronul, Henric al VII-lea a