nu plece. Așa cum copiii îi iubesc și pe mama, și pe tata, așa și eu aș fi putut să-i iubesc pe amândoi, dacă m-ar fi lăsat. Diferit, dar pe-amândoi. De fapt, nu. Aș fi putut să-i las să mă iubească amândoi. F. și M. Între ei, A-ul meu. De la Ada. FAM, adică femeie, dacă îl auzi spus. Altfel n-are niciun sens. Uneori lucrurile capătă sens doar dacă le spune cineva cum trebuie. Așa că da, aș fi reușit să stau acolo, la mijloc și să-i văd pe amândoi cum au grijă de mine, dacă ar fi vrut. Ca de un copil. Ca de o fetiță fără sâni și fără ciclu. Dar ei nu mă văd așa. Mă văd mare, femeie. Stai liniștită, nu pleacă nimeni până nu te faci bine, așa mi-aș fi dorit să-mi spună, dar nu, niciunul nu a zis nimic. Răilor! Răilor, și egoiștilor, și sănătoșilor! Așa îmi vine să urlu, dar nu o fac. Copil pot fi doar când rămân singură, când închid ușa de la intrare după ce a plecat fata la școală, te iubește, mama, ai grijă pe unde traversezi, baftă la mate … și mă duc la ea în cameră și acolo, pe fotoliul ăla roșu, de lângă pat, cu un ursuleț de-al ei în brațe, mă legăn singură, bolborosind mi-e frică, atât de frică.

După notar, trec pe la spital să-mi iau niște analize. Încă o dată leucocitele și neutrofilele s-au prăbușit, în timp ce eu urc către nu se știe unde. Mă tot gândesc la ce fac, la ce naiba fac cu viața mea. Cred că o trăiesc. Tot ceea ce se întâmplă înainte să mori, totul, absolut totul, are legătură cu viața. Până la urmă e cât se poate de simplu. Trebuie doar să te întrebi ce vrei și să ai curajul să răspunzi sincer. Apoi, îți vezi de tine sau te lași deoparte și alegi să te sacrifici ca să nu tulburi viețile celorlalți.

 

Cu analizele în mână, mă duc pe o bancă, în Herăstrău. Mă văd mică, cu tata lângă mine, încercând să mă cațăr pe un Prometeu din bronz care-și pierde ficatul pe aleile din grădina japoneză. Aveam aproape 15 ani când, într-o seară, am auzit fără să vreau o frântură de discuție între tata și o prietenă de familie venită la noi, în vizită. Când am divorțat de Adina …, după aceea liniște. Urechile au început să-mi țiuie în timp ce mintea făcea eforturi să înghită vestea care părea o îmbucătură mare și scârboasă. Am intrat în cameră peste ei: Tu ai mai fost căsătorit? Tata, palid, cu privirea îngrozită. Tata, care se voia perfect în ochii mei, pentru că altfel nu știa să iubească. Tata, care-și sancționa fiecare scăpare, fiecare greșeală, fiecare spaimă, cu o furie și o disperare care-l transformau în ceva mare și înfricoșător. Tata, care divorțase. Tata, care era și el bărbat, dar eu nu aveam voie să știu. Tata, care mă iubea cu disperarea oamenilor care nu sunt siguri de nimic, de absolut nimic și atunci se agață de tot ce prind. Tata, care mințise și nu putea să se ierte. Tata, care aștepta de la mine tot ceea ce nu-i dăduse nimeni până atunci: o privire în care să se uite și să se vadă pe el așa cum ar fi vrut, nu așa cum era de fapt. Tata, care trăia lipit de mine. Iubita mea, îmi zicea și chiar asta eram. Lasă-mă, tati, te rog, lasă-mă, te implor, lasă-mă-n pace! Nu mă lăsa. Și eu ce mă fac? Nu o spunea, dar eu o auzeam de fiecare dată când se înfuria, de parcă-i greșeam lui, de parcă o făceam special ca să arăt că nu-mi pasă. Fata lui tata. Asta am fost. Asta am rămas. O știu de fiecare dată când strivesc sub greutatea vorbelor mele părerile mici ale copilului. De parcă spaima e genetică la noi în familie. Semăn cu el. Iubesc ca el. Prost și tot timpul.

Am obosit. Mă reazem de spătarul băncii și, cu analizele în mână, mă uit la cer. Mi-e frig și, pe undeva, mă simt ca Prometeu. Am ales să fur focul și să plătesc pentru asta.

 

Capitolul 11

 

Mă sună o prietenă să mă cheme la ziua ei. Ne vedem la un restaurant din Centrul Vechi. Masă mare, lume multă. Cupluri. Doar eu sunt singură. O ocazie în plus să ascult și să văd cum mai e pe la alții, prin viață. Oameni în jur de 40 de ani. Relații cu state vechi, din alea unde fiecare an în plus e parcă un motiv de mândrie în sine, ca și cum iubirea ar fi o cursă de maraton unde, cu fiecare kilometru, te apropii mai mult de victorie. Să câștig, să câștig, să rezist ca să câștig și să pot să-mi pun o dată pe an poza pe Facebook, aia de la nuntă, aia când eram slabă și frumoasă și el n-avea burtă și chelie! Și dă-i și aleargă, încercând pe cât poți să nu uiți să respiri și să bei apă, uitându-ți din când în când să vezi cine a mai dat like!

Discuțiile se învârt în jurul rutinei zilnice din care fiecare încearcă, parcă, să-și facă un scop în sine. Nu știu cum sunt bărbații, dar femeile de la masă mă fascinează prin entuziasmul cu care chicotesc discutând despre programe de fitness, pilates și gustări pe bază de tărâțe de ovăz cu amestec de fructe uscate. Cât, Doamne-iartă-mă, poți vorbi despre un pumn de cereale puse în apă de cu seară? Sau despre turele de parc făcute în fiecare zi, la 7 dimineața, cu căștile în urechi, în pas alergător?

E undeva spre ora 4 după-masă și, după ce ne luăm ceva de băut, ne uităm pe meniul de deserturi. La ora asta nu vrea nimeni să mănânce și cred că de-aia ne-a și chemat la ora asta. Mă