să-l scoată pe Heck din starea lui de semiconştienţă şi se simţea şi ea cuprinsă de febră. Doar Stan Norris, în vârstă de nouă ani, era încă în formă suficient de bună ca să se agite.

În timpul şederii lor în cabinetul lui Sweeney, transmiseră boala – care avea să fie cunoscută curând în întreaga ţară, pe cale să se dezintegreze, sub denumirea de Captain Trips – la peste douăzeci şi cinci de persoane, inclusiv unei femei cu aspect de matroană, care nu intrase decât ca să-şi achite nota de plată înainte de-a merge mai departe şi răspândi boala şi în întreg clubul ei de bridge.

Femeia cu aspect de matroană era doamna Robert Bradford, Sarah Bradford la clubul de bridge, Cookie pentru soţul ei şi prietenii apropiaţi. Sarah jucă bine în seara respectivă, poate şi din cauză că partenera ei era Angela Dupray, cea mai bună amică. Ai fi zis că sunt ajutate de nişte legături telepatice. Câştigară detaşat primele trei robere, iar în timpul ultimului realizară un şlem mare. Singurul lucru care umbri bucuria Sarei era faptul că se simţea atinsă de o mică răceală. Nu i se părea cinstit, de vreme ce venea aşa de curând după cea din urmă.

După terminarea partidei, la 10, ea şi Angela se duseră să bea în linişte un pahar într-un bar. Angela nu se grăbea să ajungă acasă. Era rândul lui David să găzduiască jocul săptămânal de pocher, şi ştia sigur că nu va putea adormi din pricina zgomotului... dacă nu avea grijă să-şi prescrie şi să urmeze un mic tratament cu sedative, şi anume două gin-fizzuri.

Sarah comandă un Ward 8 şi cele două femei discutară despre partida de bridge de-abia încheiată. Între timp, izbutiră să infecteze pe toată lumea din cocktail-barul din Polliston, inclusiv pe doi tineri care beau bere în apropiere. Se aflau în drum spre California – tot aşa cum plecaseră odinioară Larry Underwood şi prietenul lui, Rudy Schwartz – ca să-şi încerce norocul. Un prieten de-al lor le promisese nişte slujbe la o firmă de transportat mobilă. Ziua următoare porniră mai departe, spre vest, răspândind boala pe măsură ce se apropiau de ţinta lor.

Sistemele de întrajutorare, cum sunt şi cele pe bază de scrisori, nu funcţionează. Faptul este bine cunoscut. Aştepţi de pomană milioanele de dolari – promise cu singura condiţie să trimiţi un singur dolar primului de pe listă, după care să-ţi adaugi numele la sfârşitul şirului şi să expediezi scrisoarea mai departe, la alţi cinci prieteni. Sistemul de scrisori Captain Trips, în schimb, funcţionă cum nu se poate mai bine, nu de la bază spre vârf ci invers, de la vârful piramidei în jos – vârful la care ne referim fiind un paznic numit Charles Campion, din cadrul serviciului de securitate al armatei. Sub fiecare găină apărea oul de aur. Însă nu sub forma poştaşului care aduce fiecărui participant la joc teancuri peste teancuri de scrisori, conţinând fiecare o singură bancnotă de un dolar; Captain Trips aducea cu sine nenumărate dormitoare cu unul sau doi morţi în fiecare, apoi şanţuri şi gropi special săpate, în cele din urmă corpuri aruncate în oceane, pe ambele coaste, în cariere de piatră şi în fundaţiile caselor neterminate. Şi, în cele din urmă, trupurile aveau să putrezească acolo unde apucau să cadă secerate de moarte.

Sarah Bradford şi Angela Dupray se întoarseră împreună la maşinile lor (molipsind patru sau cinci persoane pe care le întâlniseră pe stradă), apoi se ţocăiră pe obraz şi-şi văzu fiecare de drumul ei. Sarah se întoarse acasă şi-i transmise boala soţului ei şi celor cinci amici de pocher, molipsind-o şi pe fiica ei adolescentă, Samantha. Fără ştirea părinţilor ei, Samantha era teribil de speriată, pe motiv că-şi închipuia că s-a ales cu o blenoragie de la prietenul ei. De fapt, chiar aşa se şi întâmplase. Adevărul este că nu avea de ce să fie îngrijorată; în comparaţie cu ce-i dăduse maică-sa, mica doză de blenoragie nu făcea nici cât o ceapă degerată.

A doua zi, Samantha molipsi pe toată lumea ce se afla la bazinul de înot al clubului YWCA din Polliston.

Şi aşa mai departe.

CAPITOLUL 9

Se repeziră asupra lui după căderea serii, în timp ce mărşăluia pe marginea şoselei US 27, care, de vreun kilometru şi jumătate încoace, de când intra în oraş, purta denumirea de Main Street.

Peste încă doi sau trei kilometri, avea de gând s-o cotească spre vest, pe şoseaua 63, care l-ar fi scos la nodul rutier, de unde şi-ar fi putut începe lunga lui călătorie spre nord. Simţurile îi fuseseră probabil adormite de cele două beri pe care tocmai le dăduse pe gât, cu toate acestea avusese o bănuială că lucrurile nu sunt chiar în regulă. Tocmai îşi aducea aminte de cei patru sau cinci zdrahoni care stăteau în celălalt colţ al barului când băieţii respectivi ieşiră la iveală din locurile unde stătuseră ascunşi şi se năpustiră spre el.

Nick se bătu cât se pricepu mai bine, doborându-l pe unul dintre ei la pământ şi umplând de sânge nasul altuia – rupându-i-l chiar, dacă judeca după zgomot. Timp de câteva momente îndrăzni să spere că avea o şansă minimă să-i învingă. Faptul că lupta fără să scoată niciun sunet îi descumpănea puţin. Erau destul de neghiobi, poate că până atunci nu se mai întâmplase să li se opună rezistenţă şi în orice caz nu se aşteptaseră ca puştiul acesta costeliv, cu un rucsac în spinare, să se apere cu atâta înverşunare.

Încasă apoi o lovitură chiar deasupra bărbiei, iar buza inferioară îi fu sfârtecată, probabil de unul dintre inelele acelea cu pecete, şi în gură i se răspândi imediat gustul sângelui cald. Se retrase, împleticindu-se, iar cineva îi prinse braţele. Se zbătu violent şi-şi eliberă unul dintre ele exact în momentul când un pumn îl izbea în obraz, inelul lucind ca o lună care-a luat-o razna. Înainte de a fi nevoit să-şi închidă ochiul drept, distinse inelul acela din nou, reflectând mat lumina aştrilor. Văzu stele verzi şi simţi cum îl părăseşte încet cunoştinţa şi o porneşte spre o ţintă necunoscută.

Speriat, se zbătu