peste 500.000 de lire sterline[109]. Au existat încercări să se strângă fonduri şi din alte surse, cum ar fi vinderea unor terenuri ale Coroanei şi monopoluri, guvernul a trebuit să convoace Camera Comunelor în mod repetat şi să pledeze pentru finanţări suplimentare. Faptul că acestea au fost acordate (însumând peste două milioane de lire sterline) şi că statul englez nu s-a declarat falimentar şi şi-a plătit trupele, reprezintă o dovadă a priceperii şi prudenţei reginei şi a sfetnicilor săi. Însă anii de război au pus la încercare întregul sistem, lăsându-i moştenire datorii primului monarh din dinastia Stuart şi plasându-i pe el şi pe succesorul său într-o poziţie de dependenţă faţă de o Cameră a Comunelor neîncrezătoare şi faţă de o piaţă financiară londoneză prudentă[110].

Nu putem aloca aici suficient spaţiu pentru a descrie spirala conflictului dintre coroană şi Parlament, ce avea să domine politica engleză timp de patru decenii după 1603 şi în care finanţele aveau să deţină rolul-cheie[111]. Intervenţiile stângace şi ocazionale ale forţelor engleze în marea luptă europeană în anii 1620, deşi foarte costisitoare ca punere în scenă, au avut un efect redus asupra desfăşurării Războiului de 30 de Ani. Populaţia, comerţul, coloniile de peste mări şi bogăţia generală a Angliei au crescut în această perioadă, dar niciuna dintre acestea nu putea asigura o bază solidă pentru puterea statală în absenţa armoniei interne. Într-adevăr, disputele asupra unor impozite precum cel pentru construirea vaselor de război (Ship Money) – care teoretic ar fi putut creşte forţa militară a naţiunii – aveau să ducă în curând Coroana şi Parlamentul către un război civil care avea să slăbească Anglia ca factor în politica europeană în mare parte a anilor 1640. Când Anglia şi-a revenit, i-a provocat pe olandezi la un înverşunat război comercial (1652-1654) care, indiferent de scopurile celor doi beligeranţi, nu prea avea de-a face cu echilibrul general european.

Anglia lui Cromwell din anii 1650 putea totuşi să joace rolul de mare putere mai convingător decât oricare altă guvernare anterioară. Armata Noului Model[112], care s-a născut din războiul civil, reuşise cel puţin să anuleze diferenţa care existase în mod tradiţional între trupele engleze şi cele de pe continent. Organizată şi antrenată după principiile moderne stabilite de Mauriciu de Nassau şi Gustav Adolf, întărită de anii de conflict, disciplinată şi (de obicei) plătită regulat, armata engleză putea fi aruncată în balanţa europeană cu un oarecare efect, fapt demonstrat de victoria din 1658 de la Dunes împotriva forţelor spaniole. În plus, flota Commonwealthului era şi mai avansată pentru acea epocă. Favorizată de Camera Comunelor, deoarece se declarase în general împotriva lui Carol în timpul războiului civil, marina a cunoscut o perioadă de renaştere la sfârşitul anilor 1640. În 1651, flota număra 80 de vase, adică mai mult decât dublul numărului din 1649, când erau 39 de vase. Salariile şi condiţiile s-au îmbunătăţit, şantierele navale şi suportul logistic erau mai bune, iar fondurile pentru toate acestea erau votate cu regularitate de Camera Comunelor, care considera că puterea şi profitul merg mână în mână[113]. Acesta a fost un lucru bun, deoarece în primul război împotriva olandezilor marina a avut de-a face cu o forţă la fel de formidabilă, comandată de lideri – Tromp şi de Ruyter – la fel de buni ca Blake şi Monk. Când, după 1655, a fost dezlănţuită asupra imperiului spaniol, nu a fost de mirare că a înregistrat succese. A capturat Acadia (Noua Scoţie) şi, după un fiasco la Hispaniola, a cucerit Jamaica. În 1656 a capturat o parte din flota de transport spaniolă, iar în 1657 a blocat Cádizul şi a distrus flota din Santa Cruz.

Însă, deşi aceste acţiuni ale englezilor au înclinat în cele din urmă balanţa, forţând Spania să încheie în 1659 războiul cu Franţa, acest lucru nu a fost realizat fără sforţări interne. Profitabilul comerţ cu Spania a fost pierdut în favoarea olandezilor neutri în aceşti ani de după 1655, iar corsarii inamici au jefuit multe vase comerciale englezeşti pe rutele din Atlantic şi Mediterana. Mai presus de toate, finanţarea unei armate de până la 70.000 de oameni şi a unei flote importante era o afacere costisitoare; o estimare sugerează că dintr-un total al cheltuielilor guvernamentale de 2.878.000 de lire sterline în 1657, peste 1.900.000 au fost alocate armatei, iar 742.000 marinei[114]. Se impuneau taxe care erau colectate în mod eficient la un nivel fără precedent şi totuşi nu erau niciodată îndeajuns pentru o guvernare care cheltuia „de patru ori mai mult decât fusese considerat intolerabil pe vremea lui Carol”, înainte de Revoluţia engleză[115]. Datoriile au crescut în mod constant, iar plata soldaţilor şi marinarilor întârzia. Aceşti câţiva ani de război cu Spania au crescut indubitabil nemulţumirea publică faţă de guvernarea lui Cromwell şi a determinat majoritatea claselor de negustori să pledeze pentru pace. Desigur, Anglia se ruinase cu totul în acest conflict – deşi i s-ar fi întâmplat cu siguranţă acest lucru dacă s-ar fi angajat în lupta dintre marele puteri la fel de mult timp ca şi Spania. Dezvoltarea comerţului intern şi maritim al Angliei, la care se adăugau profiturile din colonii şi din transporturi, începea să ofere o bază economică solidă, pe care guvernele de la Londra se puteau sprijini în cazul unui nou război. Şi tocmai deoarece Anglia – împreună cu Provinciile Unite – dezvoltase o economie de piaţă eficientă, a reuşit să combine un standard de viaţă tot mai înalt cu o populaţie în creştere[116]. Totuşi, a rămas încă vitală păstrarea echilibrului optim între efortul militar şi naval al ţării, pe de o parte, şi încurajarea bogăţiei naţionale, pe de alta. La sfârşitul Protectoratului, acest echilibru devenise precar.

 

Această lecţie crucială de guvernare apare şi mai clară dacă se compară ascensiunea Angliei cu a celeilalte puteri „de flanc”, Suedia[117]. De-a lungul întregului secol XVI, perspectivele regatului nordic păreau nesemnificative. Împiedicată de Lübeck şi (în special) de Danemarca să aibă acces liber către Europa Vestică, implicată într-o serie de lupte cu Rusia în flancul său estic şi distrasă în mod repetat de relaţiile sale cu Polonia, Suedia trebuia să facă destule eforturi doar pentru a se menţine. Într-adevăr, înfrângerea zdrobitoare din războiul din