1611–1613 cu Danemarca părea să indice că soarta ţării va fi mai curând declinul decât expansiunea. În plus, fusese afectată de fricţiuni interne, mai degrabă constituţionale decât religioase, care avuseseră ca finalitate confirmarea privilegiilor extinse ale nobilimii. Dar cea mai mare slăbiciune a Suediei era baza sa economică. Mare parte din vastul său teritoriu era împădurit sau pustiu arctic. Ţărănimea împrăştiată, în mare parte autonomă, constituia 95% din totalul populaţiei de aproximativ 900.000 de locuitori. Dacă adăugăm şi Finlanda, populaţia se ridica la aproximativ 1.250.000 – mai mică decât a multor state italiene. Existau puţine oraşe şi manufacturi; nu prea exista nicio „clasă mijlocie”, iar forma principală de schimb era încă trocul de produse şi servicii. Aşadar, când tânărul Gustav Adolf a urcat pe tron, în 1611, Suedia era în mare parte un pigmeu militar şi economic.

Doi factori – unul extern şi altul intern – au favorizat dezvoltarea rapidă a Suediei pornind de pe aceste baze nepromiţătoare. Primul a fost reprezentat de întreprinzătorii străini – în particular olandezi, dar şi germani sau valoni –, pentru care Suedia era un promiţător teritoriu „subdezvoltat”, bogat în materii prime cum ar fi cheresteaua şi minereurile de fier şi de cupru. Cel mai faimos dintre aceşti întreprinzători, Louis de Geer, nu doar le-a vândut produse finite suedezilor, cumpărând minereuri brute, ci a înfiinţat cu timpul gatere, turnătorii şi manufacturi, i-a acordat împrumuturi regelui şi a introdus Suedia în „sistemul comercial mondial” al cărui centru era la Amsterdam. În curând, ţara a devenit cel mai mare producător de fier şi cupru al Europei, aceste exporturi asigurându-i moneda străină care avea să contribuie la finanţarea forţelor armate. În plus, Suedia a devenit autonomă în privinţa armamentului – o caracteristică rară, obţinută tot mulţumită investiţiilor şi expertizei străine[118].

Factorul intern a fost reprezentat de bine-cunoscuta serie de reforme instituite de Gustav Adolf şi ajutoarele sale. Tribunalele, visteria, sistemul fiscal, administraţia centrală a cancelariei şi educaţia sunt doar câteva dintre ariile care au devenit mai eficiente şi mai productive în această perioadă. Nobilimea a fost reorientată dinspre facţiuni spre servirea statului. Solidaritatea religioasă a fost asigurată, iar administraţia locală şi cea centrală păreau să funcţioneze. Pe aceste temelii solide, Gustav a putut construi o flotă pentru a-şi proteja ţărmurile de rivalii danezi şi polonezi şi pentru a asigura trecerea sigură a trupelor în Baltica. Însă faima regelui s-a bazat cel mai mult pe importantele sale reforme militare: dezvoltarea unei armate naţionale permanente bazate pe o formă de recrutare obligatorie, antrenarea trupelor în noi tactici de luptă, îmbunătăţirea cavaleriei şi introducerea artileriei uşoare mobile şi, în sfârşit, moralul ridicat şi disciplina pe care conducerea sa le-a asigurat armatei. În vara anului 1630, când a pătruns în nordul Germaniei pentru a ajuta cauza protestantă, Gustav avea astfel sub comanda sa probabil cea mai bună forţă de luptă din lume[119].

Asemenea avantaje au fost toate necesare, din moment ce dimensiunile conflictului european erau mult mai ample şi costurile mult mai mari decât cele implicate de războaiele locale anterioare împotriva vecinilor săi. La sfârşitul anului 1630 Gustav comanda peste 42.000 de oameni; 12 luni mai târziu numărul acestora se dublase, iar înainte de bătălia fatidică de la Lützen forţele sale crescuseră până la 150.000. Forţele suedeze formau un corp de elită în toate bătăliile majore, fiind utilizate, de asemenea, şi ca garnizoane pentru unele puncte strategice. Însă ele erau insuficiente pentru a forma o armată atât de mare. Într-adevăr, patru cincimi din această armată „suedeză” de 150.000 de soldaţi era compusă din mercenari străini (scoţieni, englezi şi germani), care erau teribil de scumpi. Dacă luptele împotriva Poloniei din anii 1620 puseseră în dificultate finanţele publice suedeze, războiul din Germania ameninţa să fie cu mult mai costisitor, însă, în mod remarcabil, suedezii au reuşit să îi facă pe alţii să plătească pentru acesta. Subvenţiile străine, în particular cele franceze, sunt bine-cunoscute, dar ele acopereau doar o parte din costuri. Sursa reală a fost Germania însăşi. Diverselor principate şi oraşe libere li se cerea să contribuie pentru cauză, dacă erau aliate. Dacă erau ostile, ele trebuiau să plătească răscumpărări pentru a nu fi jefuite. În plus, această vastă armată controlată de suedezi impunea teritoriilor în care era încartiruită să îi asigure cazarea, hrana şi nutreţul. Fără îndoială că acest sistem fusese perfecţionat de Wallenstein, locotenentul împăratului, a cărui politică de a percepe „contribuţii” finanţase o armată imperială de peste 100.000 de oameni[120]. Însă ceea ce am dorit să subliniez aici este că nu suedezii au fost cei care au plătit pentru marea forţă armată care a ajutat la oprirea Habsburgilor între 1630 şi 1648. Chiar în luna Păcii din Westfalia armata suedeză jefuia Boemia şi a fost absolut normal ca ea să se retragă doar după ce i s-a plătit o importantă „compensaţie”.

Cu toate că aceasta a fost o realizare remarcabilă pentru suedezi, ea a oferit în multe privinţe o imagine falsă a poziţiei reale a ţării în Europa. Formidabila sa maşină de război a fost în mare parte parazitară, armata suedeză din Germania trebuind să recurgă la jafuri pentru a-şi asigura existenţa. Altfel, trupele s-ar fi răzvrătit, ceea ce i-ar fi afectat şi mai mult pe germani. Fireşte, suedezii trebuiseră să plătească ei înşişi pentru flotă, pentru apărarea teritoriului naţional şi pentru forţele angajate altundeva decât în Germania. Ca şi în celelalte state, acest lucru a solicitat finanţele ţării, ducând la vânzări disperate de terenuri ale Coroanei şi de beneficii în favoarea nobilimii, reducându-se astfel veniturile pe termen lung. De asemenea, Războiul de 30 de Ani luase un tribut greu în vieţi omeneşti, iar impozitele speciale care au fost impuse au împovărat ţărănimea, în plus, succesele militare îi aduseseră Suediei o varietate de posesiuni în bazinul Mării Baltice – Estonia, Livonia, Bremen, cea mai mare parte a Pomeraniei –, care au adus indiscutabil beneficii fiscale şi comerciale, însă costul administrării lor pe timp de pace sau al apărării lor pe timp de război împotriva unor rivali invidioşi aveau să fie o povară mai mare pentru statul suedez decât campaniile desfăşurate în Germania în anii 1630 şi 1640.

Suedia avea să rămână o putere considerabilă, chiar şi după 1648, însă doar la nivel regional. Într-adevăr, sub Carol al X-lea (1654-1660) şi Carol al XI-lea (1660-1697), era probabil la apogeu în arena baltică, unde i-a pus la punct în mod repetat pe danezi şi şi-a apărat posesiunile împotriva Rusiei, Poloniei şi Prusiei, care se afla în plină ascensiune. Turnura către absolutism, care a avut loc sub Carol