ta concepție despre viață, dar e adevărat, așa cum e adevărat că trebuie să mori, nu-i pasă de tine și degeaba nu dormi, chinuit să afli adevărul. Nu există nici un adevăr, nu te înșală nimeni, nu iubește pe altcineva, și totuși nu vine cînd o aștepți, idioata credință că o să apară și o să-ți pună mîna pe fruntea înfierbîntată e o invenție pe care nu știu cine ne-o inculcă încă de mici, încă din adolescență, cînd visăm iubirea și armonia… Ducă-se dracului, mi-am spus și am hotărît că mai bine trăiesc singur, și am aruncat în noaptea aceea peste bord gîndul de a fi fericit cu o femeie… Dimineața însă m-a invitat la ceai, mi-a dres cravata, avea aerul că nu s-a întîmplat nimic. Tandrețea ei era indiferentă și gestul de a-mi drege cravata mi-a făcut greață. Ia mîna de pe mine, i-am spus. Și am plecat înjurînd… Și acum trei zile, cobor eu în pivniță să tai lemne. Servitoarea plecase la țară, îi murise mă-sa. Cînd mă uit… știam că în pivniță abia aveai loc să pui lemnul pe butuc… acuma, loc berechet… Mă uit eu mai bine… știam că abia vedeai ferestruica… ferestruica mică era degajată și toate lemnele din partea aceea, un perete întreg, lipseau. Mă uit mai bine și văd că și peretele stivuit din stînga era înjumătățit… Am înțeles într-o clipă ce se întîmplase. De la cărți și lucrurile mele personale de îmbrăcăminte, trecuse la lemne, cărate și aranjate de mine. Am urcat sus, indignat («Aoleo, Petrică, am gîndit în clipa aceea uitîndu-mă la el și văzîndu-i indignarea reapărîndu-i pe chip, numai indignat ai fost tu atunci? Trebuia să urci sus cu o bucată de lemn în mînă și s-o croiești cu el ca unică soluție a chestiunii tale insolubile!»). Cui ai dat lemnele? am întrebat-o. («Cui să le dea, am gîndit eu, altor oameni, de ce să te bucuri numai tu de ele la gura sobei și să-l citești cu delicii la focul lor tihnit pe Racine sau Montaigne?» Dar Petrică nu mi-a urmat, nici măcar acum, tîrziu, acest gînd și a repetat…) Cui ai dat lemnele? Ea stătea ca de obicei în pat, cu fundul spre ușă, ca un semn de dispreț pentru cel care ar fi intrat peste ea și cel care putea intra eram numai eu… În clipa aceea mi-am adus aminte cum mătușă-mea, la țară, unde îmi petreceam vacanțele, punea mîna pe-un retevei și îl arunca furioasă în cîinele care dormea în mijlocul bătăturii cu spatele la casă… («Așadar totuși ți-ai dat seama ce-ar fi trebuit să faci!») Am apucat-o de mînă și i-am spus: ridică-te cînd stai de vorbă cu mine! S-a ridicat și gura ei s-a făcut subțire ca o lamă de cuțit… Nu te agita, mi-a răspuns cu pleoapele coborîte, cînd n-o să mai avem lemne mă ocup eu să fie iar pivnița plină…”

Ajuns aici Petrică se opri. Așteptai însă zadarnic să continue. Mă uitai la el: avea fălcile încleștate. Înțelesei că nici pînă astăzi nu rezolvase, în el însuși, acest episod, care era proaspăt. De aceea poate soții, întîlnindu-se pe stradă, nu se opriseră, nu-și spuseseră nimic? Da, dar ea avea un surîs răpitor… Cu ce greșești tu, Petrică, față de ea? m-am întrebat. Ce lipsește, ce nu-mi destăinui? Ce-ți scapă din ființa ei, care îți produce o indignare universală? Fiindcă, e clar, ea e sursa iritării și pesimismului tău furios, pe care îl extinzi în relațiile cu colegii, cu istoria, cu evenimentele politice și cu l’avenir de l’intelligence…

Surîdeam, curios să aud ce-o să-mi spună mîine…

Capitolul VI

A doua zi însă, lovitură de teatru: pentru întîia oară de cînd îl cunoșteam, Petrică era nu numai vesel, ci o lumină care îi făcea chipul deosebit de frumos îi transfigura parcă trăsăturile. Înalt cum era, subțirel și distins, ai fi zis că umbla cu capul în nori. Radios, îmi spuse că a vorbit cu Matilda despre mine… Parcă ar fi obținut o victorie, astfel rosti el aceste cuvinte, ca și cînd demult aș fi insistat eu pe lîngă el, ca numita Matilda să accepte să i se vorbească despre mine. Și că el și ea mă invitau la masă… Chiar în acea zi, adică acum, la prînz. „Bine, Petrică, zic, mulțumesc.”

Era clar pentru mine, se împăcaseră. Dar se împăcaseră de tot, adică tot ceea ce îmi povestise el nu mai exista, n-avea să se mai reîntoarcă? Am dat din umeri. Treaba lui, numai el știe ce e între ei. O luarăm deci spre el, străbătînd centrul orașului. Eram cam plictisit: Petrică nu mai avea verva lui care mă atrăsese atît de tare, felul poetic (era doar poet, nu?) în care își ținea fruntea sus, aerul degajat, cu o vagă expresie de dispreț pe chip la adresa mulțimii prin care treceam, tăcerea lui care se voia superioară îl făcea puțin antipatic. Oricum, nu mai avea nici un haz. Mă gîndeam chiar să pretextez că am uitat că am ceva urgent de făcut și să mă scuz, să rămînă invitația lui pentru altă dată. Numita Matilda, cu sufletul ei generos pe seama cărților și chiar a lemnelor lui Petrică, nu-mi stîrnea nici o curiozitate s-o cunosc. Viața acestui cuplu mi se părea că are în ea ceva minor și stupid, în ciuda faptului că erau amîndoi intelectuali, fiindcă nu-mi trecea prin cap să pun la îndoială ceea ce îmi dezvăluise Petrică. Desigur, în concepția mea și în ceea ce privește viața sentimentelor nu exista deosebire între un om cultivat și unul cu o meserie simplă și fără cultură. Intelectualul putea doar complica meschinăria vieții în care trăia, perorînd și vorbind despre idealuri, în timp ce omul simplu putea recurge la violență sau să sufere în tăcere, fără generalizări filozofice.

Mă înțelesesem cu mama să mă aștepte totdeauna pînă la ora două și, dacă nu veneam, să-mi lase un bilet în care să-mi spună ce am de făcut ca să mănînc și să plece. Parcă îmi