concep. Mă spălai îndelung și apa fierbinte (iată, cine spunea că de Revelion caloriferistul nostru o să se îmbete și o să ne lase fără căldură și apă caldă? trebuie să-i dăm și lui un bacșiș mai gras!), apa fierbinte, ca să zic așa, mă răcori, simțind că alături de seninătatea mea încrezătoare apăruse și o nepăsare senină. Important e, gîndii, că îmi place mie (ce-am scris) și de această gîndire sînt pe deplin conștient că nu mă iluzionez, restul e aventura ei (a lucrării), care urmează, și nu a mea…

[1] Text funerar numit și Cartea Tibetană a Morților care, în credința budistă tibetană, este recitat pentru a ușura trecerea conștiinței unei persoane decedate prin moarte și a o ajuta într-o renaștere ascendentă (n. r.)

Capitolul IX

Deodată auzii dincolo un hohot de rîs. Ce era asta? Cititoarea mea rîdea. Exista oare în eseul meu vreun pasaj comic? Rîsul încetă. Mă ștersei bine și apăsat cu prosopul, ca și cînd aș fi vrut să-mi șterg și din mine vreo rea prevestire, apoi intrai în odaie. „De ce rîzi?” o întrebai cu blîndețe (să-i zicem, în realitate cu o dorință vie să-și justifice bine veselia). Dădu o filă înapoi și reciti un pasaj. Izbucni în rîs. „Ți-am spus de la început, zise, că ton humour est merveilleusement irrésistible.” Da, așa era, dăduse peste un text încărcat de un sumbru sarcasm. Hm! Se putea și rîde! Dacă ceea ce a citit pînă acum ar fi făcut-o să acumuleze un complex de impresii defavorabile, gîndii, pasajul acesta nu s-ar fi putut rupe din context ca s-o înveselească atît de tare. „Mai ai mult?”, o întrebai cu grijă (să-i zicem, în realitate cu îngrijorare să nu întrerupă chiar acum lectura, cînd îi mai rămăseseră de citit doar cîteva file). Făcu un semn liniștitor din degete. Întoarse ultima filă, puse manuscrisul deoparte și apoi se destinse, se răsuci în pat de cîteva ori, în prada, aș fi zis, a unei pline încîntări. Își întinse brațele și iar se răsuci și izbucni iar în rîs. „Iubitul meu, zise, ai scris o carte pasionantă, ai găsit ceva care o salvează; înjuri omenirea cu un humor furios… da, așa este, oamenii sînt…” Și aici se opri deodată, își dădu parcă seama că era pe punctul să spună cum sînt oamenii, lucru care n-o mai încînta, sau n-avea chef, sau spusesem eu în ceea ce citise și ar fi însemnat să mă rezume, ceea ce iarăși i-ar fi stricat plăcerea pe care o resimțise… „Ajunge, zisei, văzînd cum întinde mîna spre celălalt manuscris, e ora unsprezece, o minții, era abia zece, ai citit destul… Avem două invitații: una aici, la gazdele noastre, și alta jos, la frații Berea… Unde ți-ar plăcea?” Se ridică în genunchi și rămase cîteva clipe cu capul în jos, reflectînd, apoi se uită la mine îndelung cu un joc de expresie indescriptibil: admirație ironică, protecție maternă (sau filială!?), neliniște (era chiar bună cartea mea?!), ar fi vrut să dea înapoi, dar… apoi deodată o fermă detașare (probabil că era bună, altfel…). Sări jos și reveni la realitate: „Ce să căutăm noi la frații Berea?”, zise. „Atunci rămînem aici? o întrebai, fiindcă nu precizase dacă mergem alături… Știu că nu-ți place de gazda noastră, e cam pisăloagă!” „Și ce dacă e pisăloagă? Îi venim noi de hac!” Și spuse asta cu mare chef de a-i veni de hac „indiscretei” doamne care, de cînd Suzy se mutase la mine, încetase să mai fie indiscretă (doar o singură dată mă întrebase cînd mă căsătoresc, conform observației lui Goethe, care spune că oamenii cînd își dau seama că doi inși s-au îndrăgostit, ar dori să-i vadă căsătoriți, iar după aceea îi pîndesc să vadă cînd se despart; noi, românii, insistăm doar asupra primului fenomen: maică, spun babele, cînd văd că o pereche întîrzie prea mult să se ducă la primărie, dacă vă iubiți de ce nu vă luați? Și odată luați: dacă nu se înțeleg, niciodată nu-i îndeamnă să se despartă, fie din dorința secretă de a-i vedea îndurînd și ei, ca toată lumea, jugul în doi, fie pentru că spectacolul suferinței altora li se pare mai atractiv decît cel al căutării fericirii).

Gazda mea, domnul inginer Cucu, afectă o surpriză cînd ne văzu, ca și cînd n-ar fi știut că Suzy locuia cu mine, deși, cînd făcu prezentările, zise: „…și domnișoara Culala, dacă numele vă spune ceva, e chiar cel cunoscut de noi toți…” Nu veniseră la ei numai „copiii”, casa era plină de lume, toți de vîrsta domnului și doamnei Cucu. Ni se dădu cîte-un pahar de vermut, și cu el în mînă căutarăm unde să ședem… Nu aveam unde, toate scaunele erau ocupate, și inginerul Cucu ori se prefăcea că nu observă, ori chiar era cam mitocan și uitase ce-mi spusese mie mai înainte, că i-ar face o reală plăcere să…

Oricum, se putea deduce că nu prea fuseserăm așteptați. Mă gîndii să simulez că de fapt nu venisem să rămînem, plecăm în altă parte, dorisem doar să le urăm în trecere la mulți ani și… Mă uitai la Suzy să-i sugerez retragerea, dar observai pe chipul ei că nici n-avea de gînd, dimpotrivă, o țintuia cu o privire ucigașă, aș zice carnasieră, pe doamna Cucu, care clămpănea din gură și avea aerul că nici nu ne cunoștea… Niciodată n-o surprinsesem pe Suzy stăpînită de o astfel de furie rece și orgolioasă…

Atunci văzui cum timida și micuța fiică a doamnei Cucu, care mă luase drept muncitor-filozof (și care între timp născuse un băiețel, trebuia să aibă acum trei ani), îi șoptește ceva soțului ei. Acesta dădu din cap, se ridică, intră în odaia tampon dintre a mea și cea a gazdei și se întoarse cu două taburete, pe care ne invită să luăm loc. Absent și în același timp atent, de fapt nici absent dar nici atent, domnul Cucu spărgea alune, mesteca