astea și încerc să-mi dau seama ce simt. M-aș fi așteptat să fiu furioasă sau măcar speriată. Dar nu. În cap am un singur gând: să se termine odată și să mă întorc acasă, la copil, așa cum atunci, în ziua aia, demult, cu o geantă pe umăr și burta mare, nu voiam decât să vin acasă, cu un copil. Parcă ieri a fost și, dintr-odată, simt așa, o nevoie copleșitoare să intru peste ea, în cameră, s-o văd, s-o miros, s-o iau în brațe și s-o țin acolo ca și cum aș putea s-o bag înapoi, în mine, ca și cum m-aș putea întoarce în ziua aia când ea era pe dinăuntru și toată viața ei era, cumva, a mea, și eu simțeam că am timp, atât de mult timp, și că binele abia va începe, și eram fericită. Atât de fericită. Acum doarme și voi încerca să ies încet din casă, fără să trântesc ușa, fără să mă apropii, fără s-o ating. Știe că plec, știe că mă duc la spital, dar probabil că acum visează altceva și n-are niciun rost s-o trezesc.

Îmi simt corpul zgâlțâit de un frison, în timp ce mintea se mișcă cu încetinitorul și calculează: o să stau în spital vreo două zile, apoi o să vină partea cu recuperarea, după care pauză vreo lună și apoi radioterapia. Încerc să mă golesc pe interior de gânduri și să fac doar ceea ce trebuie făcut, gesturi mici, capabile să mă ajute să înaintez în ziua aia, să ajung cu bine la capătul ei, fără să-mi pierd mințile. Îmi chem un taxi, apăs tasta unu pentru tarif 1,69, în cinci minute, îmi zice o voce robotică de la capătul firului, număr în gând 120 de secunde, îmi iau bagajul, îmi caut cheile, încui, cobor. E mai ușor de stat în stradă decât în hol. Aici mai trece un vecin, mai vezi vreo pisică, vreun copil târât spre grădiniță. Taxiul întârzie un minut și jumătate. Are radioul pornit și asta e bine, pentru că ascult un concurs cu premii și încerc să găsesc răspunsurile la întrebări. Șoferul are toată ceafa înroșită, plină de niște bubițe minuscule, ca pielea de găină. Husa de pe banchetă e veche și într-un colț are o gaură în care bag degetul și pipăi înăuntru. E moale.

La spital, mă duc direct la recepție, completez un formular și scap pixul de două ori pe jos. În salon, unde intru să-mi las poșeta și să mă schimb în pijama, mai e o femeie. Vorbește la telefon cu una, Viorica, și, din ce înțeleg, are o hernie. Mă așez pe marginea patului și sper doar să vină repede după mine, să nu-mi dea timp să mă gândesc prea mult. Aș vrea să fug. Nu o fac. Am o carte, dar nu reușesc să înțeleg nimic din ce scrie acolo, ca și cum literele s-ar fi amestecat între ele. Doamna Ada, haideți să mergem, zice o asistentă și ies din cameră și mă țin așa, după ea, sperând doar să nu o pierd din priviri, să nu mă rătăcesc prin spital și să rămân acolo, singură. Mi-ar fi plăcut să-mi fi spus doar Ada, fără doamnă.

Mă surprinde cât de puternică poate fi spaima de durere pe lângă aia de suferință! Cu capul golit de orice fel de idei, m-am trezit totuși, pentru o secundă, crispându-mă la vederea acului de anestezie. Apoi, căderea în gol. La capăt, un pansament peste sân și o perfuzie cu calmante. Încordez fără să vreau toți mușchii în încercarea de-a nu gândi. Adorm. Mă trezesc cu o senzație puternică de pipi și de foame. Nu mai știu ce mi-au adus de mâncare, dar știu că vederea farfuriei ăleia pe noptieră mi s-a părut ca o primă gură de aer după ce scoți capul din apă. Un gest menit să-mi dea senzația că lucrurile reintră oarecum în normalitate.

A doua zi, mă încumet să cer voie să beau o cafea. Cobor la recepție și bag cinci lei în aparat. Espresso lung. Fără lapte sau zahăr. Țin paharul între palme și degetele mi se înfierbântă dureros. O doamnă în vârstă vine spre mine. Are privirea albastră, aproape stinsă, ca și cum anii i-ar fi consumat sclipirea. E mama. Mai să n-o recunosc. Mi-era poftă de cafea, îi spun și ridic paharul între noi, să umplu tăcerea. Mama tace și ochiul stâng are pleoapa nițel mai căzută, ca și cum partea cu inima i-ar fi obosit mai repede. Aruncă o privire acolo unde ieri aveam un sân. Zâmbește încurajator, dar știu că zâmbetul e pentru ea, nu pentru mine. Arăți bine, spune și apoi îmi întinde o sacoșă. Ți-am adus niște cornulețe cu nucă, zice și eu mă gândesc că, dacă n-ar fi holul ăsta, și cafeaua, și pleoapa căzută a mamei, probabil că m-aș simți ca în copilărie. Când nu conta cum arăt sau ce pățesc, ci doar dacă eram sau nu cu mama.

Încerc să las timpul să se scurgă în ritmul lui, să nu forțez nimic, să nu aștept, să nu întreb, să nu caut să trag de colțul pansamentului. Mi-au pus un implant și au luat o grefă din spate. Câteva luni mai târziu, implantul va fi compromis și operația va trebui refăcută. Dar deocamdată sunt într-un pat și nu pot să stau nici pe burtă, nici culcată.

 

Mă așez pe o parte, cu o carte cumpărată la un moment dat, de pe aeroport, și mănânc cornulețe. Citiți în franceză? se miră chirurgul și începe să-și exerseze accentul în fraze cât se poate de caraghioase. Mă face să râd și să mă întreb ce șanse erau ca din tot spitalul eu să nimeresc pe mâna unuia de știe franceză. Îmi plac coincidențele. Sunt felul meu de a crede în Dumnezeu, un fel de credință ciuntită, la care apelez doar ca să primesc, fără să dau nimic în schimb. Mă rog, am dat un