Astfel se scurse toată luna ianuarie, care în amintirea mea se dilată incomensurabil: ani parcă am trăit cu ea și nu săptămîni. Da, e adevărat, fericirea n-are istorie, fiindcă istorie nu poate ieși din veșnica surpriză pe care ți-o face ființa iubită prin însăși existența ei… Am încercat să descriu scena reîntoarcerii ei… Sub alte înfățișări și pretexte decît neliniștea gîndului că puteam pieri sub nămeți, se repeta zilnic… Nimeni n-a scris vreodată un caiet al fericirii! De ce ar face-o? Prin caiet nu înțeleg Război și pace, ci jurnalul lui Tolstoi. Totdeauna caietele astea relatează o istorie care se sfîrșește rău. A mea nu face excepție, ar trebui să se termine aici… Ar trebui doar suprimate pasagiile presărate prin ea prin care încerc să aflu în ce punct al existenței mele ordinea clipelor mi-a devenit fatală și să dispar lăsînd în urmă imaginea unei vieți de fapt împlinite. Singură această dispariție ar rămîne misterioasă. Ei și? Moartea nu e un mister? Nu văd întrucît degradarea treptată merită truda. Într-o grandioasă peliculă, numită La dolce vita, a lui Fellini, un tip care cînta la orgă Marea fugă a lui Bach (semn că individul avea graniță cu măreția creației) trăia în mijlocul unei familii exemplare într-o lume libertină, cu toții sub amenințarea nenumită a bombei cu hidrogen. Ei, acest om se sinucide la un moment dat după ce își omoară întîi copiii. Un schizofrenic, mi-a spus Ciceo sigur de sine, chiar disprețuitor față de alte interpretări. Dar putem fi chiar atît de siguri?… Da, mă ispitește gîndul să-mi închei aici povestirea, fiindcă încep să cred că n-a existat ruptură în viața mea, totul s-a înlănțuit încă din adolescență, și pînă aici n-a fost rău. Nu eu am fost cel mai lovit din epoca mea, dacă am avut timp să fiu și fericit și să-mi realizez (sau cel puțin să cred cu putere în acest lucru) orgolioase proiecte…

Cert este că viața mea cu Suzy era, ca a oricărui om fericit, plină, ca să zic așa, de lipsă de spectaculoase evenimente exterioare… Nu cînd voiam eu era gravă și patetică, nu cînd eram eu trist avea ea disponibilități pentru ecleziastice reflecții, nu cînd o doream înțelegea ea că e dorită, nu cînd eram eu obosit era și ea pradă lasitudinii, singurătatea în doi nu era și pentru ea totdeauna un balsam, bucuria lecturii care adesea mă devora nu era în același timp și pentru ea o vibrație a spiritului („Lasă cititul, Victoraș, că nu e timp de citit…” N-o întrebam de ce n-ar fi, mi-ajungea s-o privesc și să-i văd surîsul… „Mai lasă de citit și generațiilor viitoare”, adăuga cu ironia și tandrețea ei ucigătoare).

Capitolul VI

Pe la sfîrșitul lui ianuarie într-o zi se indignă. „Cum adică, mi se adresă, trece iarna și nu ne ducem și noi doi la Sinaia să schiem puțin?… Da, la Sinaia, aici e plicticos, pînă urci îți iese sufletul, acolo e teleferic, iar la cota 2000 sînt telescaune care te urcă cu schiuri cu tot în vîrful pîrtiei… o minune, poți să schiezi ore întregi… Pregătește-te, mergem să-ți cumperi schiuri, un costum, o flanelă groasă, bocanci și să nu te prind că îți cumperi și o ridiculă căciuliță cu moț, ai frizură deasă, n-o să răcești, bizuie-te pe mine… Gata, sîmbătă la prînz plecăm…”

Am spus mai înainte că sînt ispitit să-mi închid caietul. Nu! De ce? Îl voi continua pînă la consumarea nenorocirii pe care am întîlnit-o în timpul acestei excursii; apoi mă voi opri cînd, odată cu condeiul, va cădea, cum spune poetul, și mîna care a scris.

…Învățasem să schiez încă de la zece ani, dar mai tîrziu sportul ăsta începuse să mă plictisească, aveam, mai ales cînd trebuia să urc, vaga senzație că îmi pierd timpul. Cum am mai spus la începutul acestor caiete, la acea vîrstă gălăgia grupurilor mă enerva, fiindcă, asemeni oricărui roi, grupurile astea aveau un șef, și nu eu eram acela. Nu că aș fi dorit să fiu eu, dar șeful acesta era mai totdeauna un tip atît de comun și de nesărat în ifosele lui, încît oricît aș fi dorit eu să mă adaptez, era peste puterile mele să-i aud necontenit, timp de o zi întreagă, trăncăneala infatuată și glumele nesărate care făceau fetele să izbucnească în stupide hohote sincere, cu gurile pînă la urechi… „Da, îi spusei iubitei mele, cînd mă informă că vom merge cu un grup, mergem, dar numai noi doi, dacă e vorba să intrăm în vreun grup, du-te singură. Sincer, adăugai văzîndu-i contrarierea, nu pot să suport grupurile.” Și în clipa aceea mă trăsni gîndul că ei îi plăceau, se și fotografiase cu unul la mare, pe plajă… „Dar de ce? zise. Cînd mai sînt și alții poți să te ajuți cu ei, ți se întîmplă ceva, faci o entorsă, sau și mai rău, să-ți rupi un picior, poți să mă aduci tu singur pînă jos de la 2000 de metri înălțime?… Și pe urmă cînd ești în grup nu se leagă nimeni de tine, în timp ce numai noi doi, poți tu avea curajul să pui la punct un grup de derbedei?… fiindcă ăștia sînt și ei peste tot… O pereche a pățit-o odată, lui i-au tras cu un alpenștoc în cap și pe ea au violat-o în fața lui. Tu peux supporter ça?!” Mă posomorîi: avea dreptate. Cine ar putea suporta așa ceva? Malheur! Ar urma despărțirea și suferința iremediabilă, pentru toată viața. „Și pe urmă, continuă ea cu însuflețire, nimeni nu ne obligă să stăm cu ei la taclale și să ne pilim în cabană rîzînd de orice prostie debitată de unul din ei…, dar să știm că sîntem împreună și că putem să-i chemăm dacă e cazul…” „Deci cunoști tu un astfel de grup? zisei. Inși pe care îi cunoști bine?” „Bineînțeles!… Oameni serioși, cu soțiile sau prietenele lor… Victoraș, rîse ea, trebuie