Aprinse o altă hârtie şi o apropie de firidă.

Unele dintre micile proeminenţe erau legate între ele cu fire subţiri de praf. Atingerea sa le deranjase pe celelalte.

Era ca şi cum ceva se lega în mintea sa. Tegger scoase ţesătura lui Valavirgillin. Pumnalul ciudat nu avea o parte tăioasă, ci doar un vârf bont. Îşi utiliză lama destul de tocită a săbiei pentru a tăia o fâşie îngustă din ţesătură.

Trebuia s-o întindă de-a lungul uneia din acele linii de praf.

Trecu rapid bucata de cârpă peste umflături. Fulgerul îi prinse din nou braţul, zguduindu-l doar pentru o clipă.

Mirosul… nu putea rezista o veşnicie… dar acum trebuia să lupte cu Vampirul care îi cânta în minte. Privi spre siluetele albicioase şi încercă să se gândească.

Mănuşi? Îşi scoase ştergarul şi încercă să apuce fâşia de pânză prin el. Nu era bine. Putea, totuşi, să prindă pumnalul ciudat cu ajutorul lui. Va arunca, deci, fâşiuţa din materialul Valei în firidă şi o va împinge cu vârful pumnalului, până ce se va potrivi pe cele două proeminenţe.

Nu putu să vadă ce strălucise brusc; se întâmplase în afara cabinei. Trei Vampiri se luminaseră brusc ca soarele. Ţipaseră la fel de brusc, şi acum încercau să iasă din lumină. Doi dintre ei alunecaseră pe platformă; bărbatul căzuse dincolo de margine.

Lumina reflectată pătrundea şi înăuntru. Oricum, nu mai avea nevoie de foc.

Lăsă prima fâşie la locul ei. Tăie încă una şi începu să-i încerce rezistenţa. Dinţii îl dureau din cauza încleştării. Mai auzea murmurul cântecului şi îşi dădea seama cât de mult tânjea să iasă prin uşa aceea şi să le urmeze pe cele două femei Vampir jos, în noroi. Dar… Warvia, Warvia, am reuşit! Am făcut să curgă fulgerul!

Acum, însă, de ce avea doar lumină?

Era posibil, gândi el, ca lumina să fi fost doar cea mai uşoară parte din puterea Constructorilor Oraşului, partea care durase cel mai mult.

Sau partea care utiliza cea mai puţină putere, şi cum rămăsese prea puţină pentru celelalte dintre minunile nenumite… Dar lui Tegger nu-i venea să creadă. Simţise şocul. Indiferent de unde venea, era putere. Şi-i împinsese înapoi pe Vampiri.

Craniul scheletului era atât de curat. Cineva folosise carnea. Dacă nu Demonii, atunci Păsările? Orbitele mari şi goale păreau că se uită la el.

Îl puse în compartimentul mai mare, dar renunţă să-l mai închidă. Se adresă în schimb bătrânului pilot.

— Tu crezi că ai avut o zi proastă? Eu am avut una pe care nimeni n-ar vrea s-o trăiască. Poate că ai început să gâfâi, iar inima îţi bătea nebuneşte…

„Trebuie să se fi simţit ca oricare pilot”, gândi el. Căzând din cer, poate într-un nor de mici vehicule, poate ţipând după ajutor printr-un transmiţător de voce care nu mai funcţiona, în timp ce toate părţile minunatului său transportor zburător se stingeau şi mureau.

Ah!

Tegger se apucă să deplaseze pe rând toate articulaţiile care se puteau mişca. Când luminile se stingeau, împingea la loc articulaţia respectivă.

Aha! Toate chestiile acelea ce alunecau aveau putere când chestia asta se prăbuşise, şi în experimentele lui le oprise pe toate. Oprise totul, în afară de lumină! Transportorul se prăbuşise pesemne în timpul zilei!

Următorul lucru pe care Tegger reuşi să-l provoace fu un sfârâit, urmat de un miros de ceva ars. Se temu că distrusese ceva.

Imediat, însă, în interiorul bulei de comandă, se declanşă un vânt care spulberă miasma de Vampiri şi-i lăsă capul limpede şi rece. Atunci, izbucni într-un ţipăt de triumf.

Se întoarse să privească în josul platformei de transport. Era greu să-i fi gonit pe toţi Vampirii. Luminile păreau a fi fost dispuse pe ambele părţi ale bulei; ele dădeau naştere şi umbrelor, iar Vampirilor le plăceau umbrele. Crezu că vede cinci, şi ghici că erau de două ori mai mulţi. Dar nu aveau să se mai apropie.

Acum, venise timpul să-şi aducă aminte că-i era foame, să se întrebe dacă găsea ceva pe acolo. Afară, nu exista nimic. Trebuia să aştepte până se lumina de ziuă şi să prindă un peşte. Se părea că o să supravieţuiască nopţii.

De unde venea puterea, lumina? Nu putea bănui.

Tăie o altă fâşiuţă din ţesătură, lungă cât degetul, şi îşi continuă încercările.

9. FIGURI FAMILIARE

2892 d.C. ORAŞUL ŢESĂTORILOR

Prin fereastra de pe stâncă, Louis studia femeia trecută şi îmbrăcată desuet. Conducea un vehicul acţionat de aburi pe pantele muntelui, fiind însoţită de un bărbat ce semăna cu ea şi de un omuleţ roşu, căţărat deasupra capului ei.

— E de acum trei zile?

— Mai precis, de nouăzeci de ore.

— Dacă asta este Valavirgillin, nu arată prea bine.

— Nici tu, Louis. Poate că nu a mai luat elixirul de întinerire…

Bărbatul ignoră înţepătura.

— A îmbătrânit. Unsprezece ani…

Chiar şi Louis trăise vreme de unsprezece ani fără seminţele obţinute prin bioinginerie care amânau procesul de îmbătrânire ai unei fiinţe umane. Vala nu se atinsese niciodată de o asemenea substanţă. Era oare cu adevărat Valavirgillin?

Era. Rishase cu femeia aceea!

— Asta distorsionează un pic ciudăţenia lucrurilor, nu-i aşa, Louis?

— Cred că se află la zeci de mii de kilometri spre tribord de locul în care am lăsat-o. Ce o face pe aici?

— Bănuiesc că se pregăteşte să atace o enclavă de Vampiri. Este ea, nu-i aşa? Ţi-am expus punctul meu de vedere? Dacă ţi-aş arăta zece umanoizi sănătoşi, ei ar putea fi zece supravieţuitori dintr-o mie de morţi. Dar eu îţi arăt o femeie pe care o cunoşteai dinainte de furtuna de radiaţii şi, în mod clar, în clipa de faţă. Care mai sunt ciudăţeniile acum?

Louis se foi pe bolovanul şlefuit de ape pe care-l alesese drept scaun.

— Este chiar timpul prezent, Ultimule?

— Cu patruzeci de ore în urmă.

— Pretinzi că Teela a minţit? formulă pământeanul întrebarea pe care refuzase s-o pună timp de unsprezece ani. De ce?

— A acţionat pe baza unei cunoaşteri insuficiente. A dobândit un surplus de inteligenţă dar, în aceeaşi măsură, i-a crescut şi aroganţa şi, dintotdeauna i-a lipsit simţul