de neconceput ca Tsimtsum să se scufunde fără să se întrebe nimeni unde este. Chiar acum, în Tokyo, Panama City, Madras, Honolulu, chiar şi în Winnipeg, becuri roşii de avertizare se aprindeau, sonerii sunau, ochii se măreau de oroare, gurile se căscau: „Doamne! S-a scufundat Tsimtsum!” Iar mâinile se întindeau spre telefoane. Alte luminiţe roşii se aprindeau şi mai multe sonerii sunau. Piloţii alergau către avioane, cu şireturile de la pantofi încă desfăcute, în mare grabă. Căpitanii de vase învârteau roţile de comandă până la ameţeală. Chiar şi submarinele coteau pe sub apă ca să ajute la eforturile de salvare. Aveam să fim salvaţi în curând. O navă avea să apară la orizont. S-ar fi găsit o armă pentru a omorî hiena şi a scuti zebra de suferinţe. Poate că Suc de Portocale ar fi fost salvată. Eu aş urca la bord unde mi-aş întâlni familia. Ei fuseseră salvaţi de o altă barcă. Trebuia doar să supravieţuiesc câteva ore, până la venirea navei salvatoare.

M-am întins spre plasă. Am rulat-o şi am aruncat-o în mijlocul prelatei ca să fie ca o barieră, chiar dacă era mică. Suc de Portocale era aproape cataleptică. Ştiam că era pe moarte din cauza şocului. Hiena mă îngrijora. O auzeam nechezând. Mă agăţam de speranţa că o zebră rănită şi un urangutan aveau s-o ţină la distanţă de mine, cel puţin pentru un timp.

Mă uitam cu un ochi spre orizont, iar cu celălalt urmăream mişcarea din barcă. În afară de nechezatul hienei, nu se auzea nimic, doar nişte zgârieturi de gheare pe scândura bărcii, câteva mormăieli şi strigăte scurte. Nu părea să aibă loc nicio luptă importantă.

Pe la jumătatea dimineţii, hiena a reapărut. Înainte de asta, nechezatul i s-a transformat în ţipăt. A sărit peste zebră, la pupa, unde scaunele bărcii se uneau pentru a forma un triunghi. Era o poziţie destul de expusă, distanţa de la bancă la copastie fiind foarte mică. Animalul s-a uitat peste bord. Imaginea unei mari cantităţi de apă mişcătoare nu părea să fie prea atrăgătoare, pentru că imediat şi-a întors capul şi s-a întors în barcă, în spatele zebrei. Era un spaţiu îngust; între spatele zebrei şi flancurile rezervoarelor de salvare care erau de jur împrejurul bărcii, nu prea era loc pentru o hienă. S-a plimbat un timp, înainte de a se sui din nou pe pupa şi de a sări peste zebră până în mijlocul bărcii, ca să dispară apoi sub prelată. Toată această scenă a durat mai puţin de zece secunde. Hiena s-a apropiat până la aproape cinci metri de mine. Singura mea reacţie a fost să înlemnesc de frică. Zebra, spre deosebire de mine, şi-a dat capul pe spate şi a lătrat.

Speram ca hiena să rămână sub prelată. Am fost dezamăgit. Aproape imediat a sărit peste zebră şi din nou s-a căţărat la pupa. Apoi s-a învârtit în cerc de câteva ori, ezitând. Mă întrebam ce avea să facă mai departe. Răspunsul a venit foarte repede: şi-a lăsat capul în jos şi a început să dea târcoale zebrei, transformând băncile din jur într-o pistă de alergare. A făcut un tur, două, trei, patru, cinci, şi aşa mai departe, fără oprire, până le-am pierdut numărul. Şi la fiecare tur scotea un yip, yip, yip ascuţit. Reacţia mea a fost, din nou, lentă. M-a cuprins frica şi n-am făcut nimic decât să privesc. Animalul alerga, şi nu era mic; era un mascul adult de şaizeci de kilograme. Zgomotul labelor pe scânduri zguduia barca, iar ghearele ţăcăneau pe scânduri. De fiecare dată când venea de la pupa, mă crispam. Ţi se făcea părul măciucă să o vezi fugind spre tine. În mod sigur, Suc de Portocale, oriunde era, nu ar fi un obstacol. Iar prelata rulată şi plasa din mijloc erau mijloace de apărare jalnice. Cu un efort minim, hiena ar fi putut să mă atace. Nu eram în planurile ei încă; de fiecare dată când venea către bancă, îi vedeam corpul mişcându-se pe lângă marginea prelatei. Dar în această stare, comportamentul hienei era imprevizibil şi putea să mă atace fără avertisment.

După un număr de ture, s-a oprit scurt pe banca de la pupa şi s-a tupilat, uitându-se în jos, pe sub prelată. Şi-a ridicat ochii şi s-a uitat la mine. Era aproape privirea tipică a hienei fără expresie şi directă dacă n-ar fi fost tensiunea, care îi făcea ochii să strălucească, ca şi cum ar fi avut febră. M-am pregătit să mor. Dar nu a fost să fie. A început să alerge în cercuri din nou.

Când un animal decide să facă ceva, poate să continue ore în şir. Toată dimineaţa, hiena a fugit în cercuri făcând yip, yip, yip, yip. Din când în când, se oprea pe banca de la pupa, dar altfel toate turele semănau, fără variaţii de mişcare, viteză, volum al sunetului, direcţie. Ţipătul era ascuţit şi supărător. Devenise atât de plictisitor şi obositor încât mi-am întors capul în cele din urmă, încercând să supraveghez scena cu coada ochiului. Chiar şi zebra, care la început sforăia de fiecare dată când hiena trecea pe lângă ea, picase într-o stare de letargie.

Totuşi, de câte ori trecea pe lângă pupa, îmi sărea inima. Şi, oricât aş fi vrut să mă concentrez asupra orizontului, nu puteam să-mi iau ochii de la acest animal maniac.

Nu am nimic împotriva niciunui animal, dar e evident că înfăţişarea hienei n-o ajută deloc. E iremediabil urâtă. Gâtul gros şi umerii înalţi care coboară brusc spre spate arată ca un rebut de girafă, iar blana aspră, miţoasă pare să fi fost făcută din petice disparate, resturi de material. Culoarea este un amestec de bronz, negru, galben, gri, iar petele nu au eleganţa celor de leopard; arată mai degrabă ca simptomele unei boli de piele, o formă virulentă de scabie. Capul e mare şi prea masiv, cu o frunte înaltă, ca a unui urs, dar cu un început de calviţie, şi cu nişte urechi caraghioase ca de şoarece, mari şi rotunde, când nu sunt rupte în luptă. Gura e întotdeauna deschisă şi gâfâitoare. Nările sunt prea