din sprîncene, parcă ar fi vrut să adauge: ei, să te văd, ce-o să facem atunci? Și ne privi circular, surîzînd cu ironie subțire, cu siguranța celui care știe că astfel toate soluțiile sînt epuizate și numai el mai posedă una, foarte sigură. Toți surîdeau: cunoșteau acea soluție, numai acela n-o cunoștea… „Imposibil să nu găsim, zise el, nu putem avea ghinion în ambele părți.” „Am văzut eu ghinioane din en părți”, îi răspunse deținătorul secretului cu un astfel de glas încît toată lumea deveni veselă, dar cu discreție, să nu i se dea aceluia de bănuit că grupul nu-i comunicase și lui programul.

Se făcu din asta un inocent și spontan complot, cum se întîmplă adesea în toate grupurile: trebuie să te distrezi pe seama cuiva, bineînțeles fără să-l jignești prea tare; asta depinde de calitatea grupului, ai cărui membri, după astfel de farse, se destramă certați, dar riscul trebuie asumat, altfel ce să faci cu mintea? Te plictisești și în grup!

Într-adevăr, nu găsirăm locuri la nici un hotel, fiindcă plecaserăm din orașul nostru sîmbăta după-amiază, în timp ce descurcăreții plecaseră dimineața, dacă nu chiar de vineri după-amiază, obținînd învoiri de la șefi îngăduitori. „Ei!”, făcu șeful grupului nostru (care devenise șef în mod natural, în virtutea faptului că era posesorul soluției)… „Mergem la cabană”, spuserăm noi ieșind din holul ultimului hotel în care intraserăm. Unul dintre noi însă, care întîrziase înăuntru (întîrziere premeditată), „ce să mergem, zise, am stat de vorbă cu schiori care tocmai s-au întors de-acolo: peste tot e plin pînă la refuz” (aiurea, nu vorbise cu nimeni!). „Chiar și la Poiana Stînei?”, se miră atunci victima noastră, un inginer mai mititel decît schiurile pe care le purta în spinare, cu obrazul ridat în avantajul său, ai fi zis că tot timpul îl stăpînea un rîs molipsitor de ghinionist; inspira simpatie. „La Poiana Stînei e plin în permanență, darmite sîmbăta și duminica”, i se răspunse. „Ce e de făcut?”, zise altcineva. „Ce să facem, reflectă șeful resemnat. Ne întoarcem acasă!” „Eu nu sînt convins că nu găsim locuri la cabană, răspunse atunci micul domn cu o expresie rea, o să încerc singur, vă urez întoarcere sprîncenată.” Și se rupse din grup și o luă la vale spre teleferic. Între noi se lăsă o tăcere. „Te pomenești că găsește, zise șeful, și ne întîlnim mîine pe pîrtie. O să creadă că am vrut să scăpăm de el… Fir-ar să fie, nu mi-am dat seama, domnule Petrini, ești bun să-l aduci înapoi?” „Și ce să-i spun?” „Că am găsit locuri la Postăvaru.”

Era să se termine prost gluma noastră, în realitate șeful (era chiar șef al celui mai mare spital din orașul nostru) obținea locuri prin telefon. Pentru plăcerea farsei însă ne tîrîse pe toți pe la toate hotelurile, ultimul fiind Postăvarul, cel mai luxos, unde continuase să joace cu recepționerul bonoma lui glumă. După o săptămînă petrecută printre bolnavi, vindecînd sau iscălind certificate de deces, marele diagnostician (căci era vestit prin asta, veneau la el bolnavi și de prin țările vecine) se distra în felul acesta inocent, care ar fi părut, desigur, „neserios” neliniștiților lui pacienți. Era prieten vechi cu domnul Culala. Micul inginer fusese protectorul de pe șantier al iubitei mele, ea îl invitase. Ceilalți erau toți medici la spitalul pe care îl conducea internistul. Iată deci grupul de care mă temusem!

Intrarăm în hotel și recepționerul se scuză că n-a înțeles bine cui fuseseră rezervate camerele (instruit să mascheze farsa); ne înmînă cheile și urcarăm. „Suzy, Petrini, ne zise șeful, făceți-vă comozi și coborîți la masă. Astăzi sînteți invitații mei!” „Vă mulțumim, zise Suzy, sînteți foarte drăguț… Cred și eu, îmi șopti apoi pe scări, e ușor să fii drăguț cînd nu mai știi ce să faci cu banii… Așa bonom cum îl vezi… îți spun eu mai tîrziu…”

Camerele noastre erau alăturate, dădeau spre munte, acel masiv opus parcă lanțului Carpaților, de un verde dens, cu prăpăstii albe de zăpadă. Cînd intrai mă întîmpinară, venind dintr-un hău, reverberațiile violente ale trecerii unui tren. Deschisei geamul și tropotul acesta prăpăstios și nesfîrșit de fiare lovite mă șocă. Un aer rece mirosind puternic a rășină (nu discret, ca la noi) parcă mă drogă și rămăsei minute lungi contemplînd crestele acestui masiv care îmi sta parcă pe inimă, atît de străin și neprietenos mi se părea. Închisei geamul. În cameră totul era curat, mirosea plăcut și odihnitor a calorifer încălzit și a rufe proaspăt călcate. Mă dezbrăcai, făcui un duș și schimbai costumul.

Mă pregăteam să ies și să bat la ușa ei, cînd sună telefonul. „Ce faci, vecine? îi auzii glasul. Hi, hi! Te mai moșmondești mult?” „Cum mult? Ești gata?” „Păi nu sînt!” „Păi ce aștepți?” „Păi aștept să fii tu gata și abia pe urmă încep eu să mă moșmondesc! Hi, hi! Mă mir că nu știi pînă acum că asta e una din plăcerile unei femei… Mai ales în voiaj! Dar și în alte ocazii.” „Da?! Și în ce constă?” „Hm! Matilda nu te făcea s-o aștepți?” „Nu!” „Foarte bine! exclamă ea cu o grasă satisfacție. Nici nu merita s-o aștepți tu pe ea.”

Rămăsei tăcut și un gînd îmi veni în minte cu simplitate însoțit de o vagă și bizară nostalgie: Suzy a fost măritată! Tiens! Sau a mai fost în acest hotel cu un individ cu care a vorbit la telefon în felul acesta. Normal! „Ei! se alarmă ea. Ce e cu tine?” „Nimic!” „De ce-ai tăcut așa brusc?” „N-am tăcut așa brusc! Am tăcut treptat, adăugai și izbucnii într-un rîs scurt și eliberator. Am tăcut în mod «firesc», continuai, cuvîntul ăsta are la mine o semnificație aparte…” „Lasă tu semnificațiile aparte și vino încoace, dacă zici că ești gata”, mai spuse cu felul ei inimitabil și irezistibil de a-mi da ordine. Aici avea sensul că nu semnificațiile mele, fie ele și aparte, aveau vreo importanță, ci, mai încape vorbă?, ale ei!

O găsii însă gata, așezată cuminte pe pat și contemplînd cu tristețe vizibilă giganticul bolovan verde care îi