dar în tăcere și nu mi-o lua înainte, că iar mă derutezi”. Aluneca nesigură pe schiuri și în sinea mea eram eu sigur că ne-am rătăcit. Apoi mișcările ei deveniră deodată foarte sigure și în aceeași clipă se opri. Se întoarse spre mine. „Victoraș, zise, acum pot să-ți spun: nu mai știu încotro s-o luăm. Uite ce spun eu. Grupul nostru o să observe că nu ne întoarcem și or să trimită după noi Salvamontul. Dacă stăm pe loc, ne vor găsi imediat… Și dacă nu ne vor găsi, nu-i nimic, iubitul meu, murim amîndoi îmbrățișați… Ei, hi, hi! Ce zici de chestia asta?” „E o idee! strigai. Am auzit că e o moarte foarte dulce.” „Nu-ți pare rău?” „Ba îmi pare, dar nu de mine, ci de tine.” „Să nu-ți pară rău, am fost fericită cu tine, și uneori, știi, am trăit ceea ce se zice…” „Ei, ce se zice?”, o întrebai văzînd-o că tace. „Că așa ceva nu poate să dureze.” „Ba poate, dar cei care reușesc nu au poveste decît, știi tu, în imaginația populară, în basme. În realitate cei fericiți nu mai sînt băgați în seamă.” „Nu, iubitul meu, te înșeli, noi vom trăi ca în poveste, ani mulți și fericiți, și asta se va ști… Hai acum să căutăm un loc unde să ne scoatem schiurile și să ne așezăm. Le punem în formă de piramidă și noi ne culcăm și ne lăsăm acoperiți de zăpadă. Dacă e ca furtuna să se oprească, Salvamontul o să observe vîrfurile schiurilor și o să ne dezgroape corpurile…”

O ascultai, deși în capul meu, fără ridicula căciuliță de schior și biciuit de furtună (ce bună ar fi fost acum acea căciuliță, nu-mi mai simțeam urechile), nu se armonizau deloc spusele ei că noi doi vom trăi ca în poveste, cu ideea de a renunța la orice sforțare de a găsi scaunele și a ne lăsa singuri îngropați în nămeți. Ea se așeză și se întinse. Mă întinsei alături și ne îmbrățișarăm. Ea începu să mă sărute, și nu mai înceta, dar sărutările ei nu aveau în ele nimic dramatic, erau fierbinți și neînfrînate… „Hm! gîndii hotărît să nu prelungesc mult acest abandon, n-are imaginație, nu cunoaște moartea…” În acest timp vîntul fluiera și mai întărîtat în văzduh și fulgii grei de zăpadă ne izbeau neîncetat sărutările, topindu-se de buzele noastre, care ardeau. Deodată înțelesei, sau, cum se spune, îmi pică fisa: Suzy văzuse scaunele, nu era în firea ei să pună în scenă pentru noi doi o moarte atît de romantică și fără vlagă. Sării în picioare: „Gata, strigai, hai acum să urcăm!”. Și în clipa aceea zării și eu, la doi pași, printre rafalele furtunii, umbrele mișcătoare și impasibile ale telescaunelor. Adevărul era că, deși furtuna nu se potolea, negura nu mai era atît de deasă.

Ea se sculă parcă cu regret… Ne luarăm schiurile în spinare și ne urcarăm nu fără dificultate, fiindcă scaunele nu erau chiar impasibile și sîrma care le trăgea se curba, și întregul șir se bălăbănea sub izbiturile brutale ale aripilor grele ale furtunii. Abia atunci îmi dădui seama că proporțiile aventurii noastre nu fuseseră mici, fiindcă respirai adînc, despovărat de o reală dar amorțită neliniște. Urcam de cîteva minute și negura se împrăștia vizibil. Dansa în valuri, în salturi, dar se rarefia spectaculos. Avui un fior uitîndu-mă în urmă: întuneric total! Deodată zării soarele în amurg, tipsie de aur pe înălțimea cotei îndepărtate… Și tot atunci scaunele se opriră și în aceeași clipă și soarele fu acoperit… Rămăsei nemișcat, așteptînd ca mecanismul care se oprise să-și reia mersul. Nu și-l reluă, deși minutele se scurgeau. Ea mă strigă: „Să ne dăm jos și să ne continuăm drumul, nu mai e mult. Dacă se pun din nou în mișcare, ne urcăm iar.”

Numai că de-a lungul lor zăpada nu era tasată ca pe pîrtie, intram în ea pînă la brîu, și ne îndepărtarăm convenind să observăm momentul cînd defecțiunea va fi remediată și să revenim… dar să nu pierdem timpul în cazul în care… „Probabil, zise Suzy, că au oprit telescaunele crezînd că nu mai e nimeni, și să nu se rupă cumva cablul dacă îl lasă să meargă aiurea pe furtuna asta…”

Într-adevăr, furtuna era mai rea decît crezusem eu că e în apogeul ei. Deși zăream cota, aveam, cum au toți naufragiații, iluzia că ținta noastră se îndepărtează și nu se apropie de noi. Dacă se lasă întunericul și n-o mai vedem, numai senzația că urcăm ne mai poate ghida, gîndeam. Dar și atunci ne putem trezi într-o prăpastie… „Tu ești de vină, răcnii după ce într-adevăr nimerii într-o groapă din care abia mă smulsei, asemeni baronului Münchausen din mlaștină, trăgîndu-mă de propriile mele schiuri… Dacă n-ai fi simulat rătăcirea, acum am fi fost sus…” „Da! strigă și ea furioasă, te pregătești sufletește să mă mănînci de vie la noapte, ca să nu mori tu de foame… Uite, nu mai merg!” și țipă cuvintele uite nu mai merg fără pauzele misterioase ale limbajului, ca și cînd ar fi vrut să fie fulgere, nu cuvinte… Și se lăsă moale într-o parte. Avui intuiția că dacă scăpăm și vom trăi „ani lungi fericiți” va povesti tuturor și nepoților, cît de fricos am fost eu în această aventură. Adevărul era că eram, începuse să se întunece cu adevărat, înserarea cosmică și nu jocul înșelător al elementelor. Natura nu-mi era prietenă, deși mă refugiasem atîta vreme în ea, o interogasem prea mult (formă de respingere) și nu eram dispus să pier în sînul ei, chiar dacă o aveam alături pe cea mai dragă ființă dintre pămîntene. Îi șoptii la ureche alungindu-mă iar lîngă ea în zăpadă: „Sîntem în siguranță, și tu știi asta! Dar există un «imprevizibil în noi și deasupra noastră», pe care eu îl simt și tu îl ignori. Pentru natură, în caz de nenorocire, asta e o surîzătoare mișcare de ironie a umerilor: cîte nu se întîmplă cu copiii ei iubiți, pe care farmecul ei îi subjugă…”

Îmi înfundai