astfel o fundaţie financiară solidă atunci când statul s-a orientat – cum au trebuit să o facă toate statele beligerante – către piaţa monetară. Un motiv evident al aceastei prosperităţi l-a reprezentat interacţiunea creşterii populaţiei cu un spirit întreprinzător mai dezvoltat, după ce stăpânirea Habsburgilor a fost înlăturată. Pe lângă sporirea naturală a populaţiei, au existat zeci (dacă nu chiar sute) de mii de refugiaţi din sud şi mulţi alţii din alte regiuni ale Europei. Este clar că mulţi dintre aceşti imigranţi erau muncitori pricepuţi, profesori, meşteşugari şi capitalişti, care aveau mult de oferit. Jefuirea în 1576 a oraşului Antwerp de către trupele spaniole a crescut şansele Amsterdamului în comerţul internaţional, însă olandezii au profitat de orice ocazie care li s-a oferit în dezvoltarea comercială. Supremaţia lor în bogatul comerţ cu heringi şi recuperarea unor pământuri acoperite de mare le-au oferit surse adiţionale de bunăstare. Numeroasa lor flotă comercială şi, în particular, aşa-numitele fluyts (vase comerciale simple şi robuste) le-a asigurat o mare parte a comerţului european de mărfuri în preajma anului 1600. Cheresteaua, cerealele, stofele, sarea şi heringii erau transportate de olandezi pe toate rutele marine. Spre dezgustul aliaţilor lor englezi şi al multor clerici calvinişti, neguţătorii din Amsterdam le-ar fi furnizat bucuroşi asemenea bunuri duşmanilor lor de moarte (spaniolii), dacă profiturile ar fi depăşit riscurile. În ţară erau importate mari cantităţi de materii prime, care erau apoi „finisate” de numeroasele bresle din Amsterdam, Delft, Leiden şi aşa mai departe. Cu „rafinăriile de zahăr, topitoriile, distileriile, fabricile de bere şi de tăiat tutun, manufacturile de mătăsuri şi de armament, olăriile, sticlăriile, tiparniţele şi fabricile de hârtie”[126] printre industriile principale, nu este deloc surprinzător că în 1622 aproximativ 56% din populaţia de 670.000 de locuitori a Olandei locuia în oraşe de dimensiuni mijlocii. Orice altă regiune a lumii trebuie să fi părut mai puţin dezvoltată din punct de vedere economic, prin comparaţie.

Încă două aspecte ale economiei olandeze i-au sporit puterea militară. Primul a fost expansiunea ei peste mări. Deşi acest comerţ nu se compara cu mai umilul, dar mai largul comerţ cu mărfuri în vrac din mările europene, a reprezentat totuşi încă un plus pentru resursele republicii. „Între 1598 şi 1605 au navigat anual în medie 25 de vase spre Africa de Vest, 20 spre Brazilia, zece spre Indiile de Est şi 150 spre Caraibe. Au fost fondate colonii suverane în Amboina (1605), respectiv Ternate (1607); s-au înfiinţat factorii şi staţiuni pentru comerţul cu băştinaşii în aria Oceanului Indian, la gurile Amazonului şi în Japonia (1609)”[127]. Ca şi Anglia, Provinciile Unite beneficiau de această înclinare lentă a balanţei economice dinspre Mediterana spre lumea atlantică, reprezentând una dintre principalele tendinţe seculare ale perioadei dintre 1500 şi 1700, care a funcţionat la început în avantajul Spaniei şi Portugaliei, pentru ca apoi să galvanizeze societăţile mai bine pregătite să tragă profituri din comerţul global[128].

Al doilea aspect a fost creşterea rolului Amsterdamului drept centru al finanţelor internaţionale, un corolar natural al funcţiei republicii de transportator, agent de schimb şi furnizor de bunuri pentru pieţele europene. Ceea ce ofereau bancherii şi instituţiile sale (depozite bancare cu dobândă, transferuri de fonduri, creditări şi achitări de poliţe, împrumuturi cu dobânzi variabile) nu diferea de practicile existente deja în Veneţia sau Genova, de exemplu; însă aceste practici, reflectând prosperitatea comercială a Provinciilor Unite, se desfăşurau la o scară mai largă şi cu un grad mai mare de siguranţă – cu atât mai mult cu cât investitorii principali erau membri ai guvernământului şi aveau interesul să sprijine principiile monedei sănătoase, creditului sigur şi achitării la termen a datoriilor. În consecinţă, de obicei existau bani pentru împrumuturi către stat, fapt ce a oferit republicii olandeze un avantaj inestimabil asupra rivalilor săi. Iar din moment ce ratingul său de credit a fost întotdeauna ridicat, deoarece îşi plătea datoriile cu promptitudine, statul olandez putea împrumuta mai ieftin decât oricare altul, ceea ce constituia un avantaj major în secolul al XVII-lea (şi în oricare altul).

Această capacitate de a contracta împrumuturi cu uşurinţă a devenit cu atât mai importantă după reluarea ostilităţilor cu Spania, în 1621, deoarece costul forţelor armate a crescut constant de la 13,4 milioane de florini în 1622 la 18,8 milioane în 1640. Acestea erau sume greu de suportat până şi pentru o populaţie bogată, mai ales că războiul afecta comerţul de peste mări, fie prin pierderi directe, fie prin devierea lui spre entităţi neutre. Astfel că era mai simplu din punct de vedere politic ca o parte cât mai mare a cheltuielilor de război să fie finanţate din împrumuturi publice. Cu toate că acest lucru a dus la o creştere a datoriilor oficiale – datoria provinciei Olanda era de 153 de milioane de florini în 1651 –, puterea economică a ţării şi grija cu care erau plătite dobânzile au arătat că sistemul de credite nu a fost niciodată în pericol să se prăbuşească[129]. Deşi această situaţie arată că până şi statele bogate se îngrozeau de costul operaţiunilor militare, ea confirmă totodată faptul că, atâta vreme cât succesul militar depindea de grosimea pungii, olandezii au fost întotdeauna în situaţia de a rezista mai mult ca alţii.

Războiul, finanţele şi statul-naţiune

Să rezumăm acum principalele concluzii ale acestui capitol. Purtarea războiului după 1450 a fost legată intim de „naşterea statului-naţiune”[130]. Între sfârşitul secolului al XV-lea şi sfârşitul secolului al XVII-lea, în majoritatea statelor europene a avut loc o centralizare a autorităţii politice şi militare, de obicei sub un monarh (însă în unele locuri şi sub un principe local sau sub o oligarhie comercială), care a fost însoţită de creşterea puterii şi a metodelor de impozitare ale statului. Ea a fost pusă în practică de o maşinărie birocratică mult mai elaborată decât în perioada când regii trebuiau să trăiască „pe socoteala lor”, iar armatele naţionale erau asigurate de un sistem feudal de recrutare.

Au existat diverse cauze care au determinat această evoluţie a statului-naţiune european. Schimbarea economică subminase deja o mare parte din ordinea medievală, multe grupuri sociale trebuind să interacţioneze prin noi forme de contract şi obligaţii. Reforma, divizând creştinătatea pe baza principiului cuius regio, eius religio[131] aşadar conform preferinţelor religioase ale conducătorului, a combinat autoritatea civilă cu cea religioasă, extinzând astfel secularismul la scară naţională. Declinul latinei şi utilizarea tot mai extinsă a limbii