vernaculare de către politicieni, avocaţi, birocraţi şi poeţi a accentuat acest curent secular. Îmbunătăţirea mijloacelor de comunicare, răspândirea mai largă a schimbului de bunuri, inventarea tiparului şi descoperirile geografice i-au făcut pe oameni să fie mai conştienţi nu doar de existenţa altor popoare, ci şi de diferenţele de limbă, gust, obiceiuri culturale şi religie. În asemenea circumstanţe, nu a fost de mirare că mulţi filosofi şi alţi scriitori ai timpului au considerat statul-naţiune ca fiind forma naturală şi cea mai bună de societate civilă, că puterile lui ar trebui sporite şi interesele sale apărate, iar conducătorii şi supuşii trebuie – oricare ar fi forma constituţională particulară aleasă – să conlucreze în armonie pentru binele comun al naţiunii[132].

Dar războiul şi consecinţele sale au fost cele care au exercitat presiuni mult mai imperative şi mai continue pentru „construcţia naţională” decât aceste consideraţii filosofice şi tendinţele sociale pe termen lung. Puterea militară a permis multor dinastii europene să se menţină deasupra marilor latifundiari de pe teritoriile lor şi să asigure uniformitatea politică şi autoritatea (deşi adesea prin concesii făcute nobilimii). Factorii militari – sau mai degrabă geostrategici – au ajutat la conturarea graniţelor teritoriale ale acestor noi state-naţiuni, în timp ce războaiele frecvente au indus conştiinţa naţională, cel puţin într-o formă negativă, în sensul că englezii au învăţat să îi urască pe spanioli, suedezii pe danezi, iar olandezii pe foştii lor stăpâni Habsburgi. Mai presus de toate, războiul – şi în special noile tehnici care au favorizat creşterea infanteriei, a flotelor şi a fortificaţiilor costisitoare – a forţat statele beligerante să cheltuiască mai mulţi bani ca niciodată şi să găsească venituri corespunzătoare. Toate afirmaţiile despre creşterea generală a cheltuielilor statale, despre noile organizaţii de colectare a veniturilor sau despre relaţia schimbătoare dintre regi şi stările sociale în Europa la începutul modernităţii rămân abstracte până când nu este subliniată importanţa centrală a conflictului militar[133]. În ultimii câţiva ani ai Angliei elisabetane sau în Spania lui Filip al II-lea, aproximativ trei pătrimi din cheltuielile guvernamentale erau alocate războiului sau achitării datoriilor pentru războaiele anterioare. Poate că efortul militar şi naval nu a fost întotdeauna la raison d’être a noilor state-naţiune, dar a constituit cu siguranţă activitatea lor cea mai costisitoare şi mai presantă.

Totuşi, ar fi greşit să presupunem că strângerea veniturilor, întreţinerea armatelor, echiparea flotelor, transmiterea instrucţiunilor şi conducerea campaniilor militare în secolele XVI-XVII erau duse la îndeplinire în maniera în care a fost înfăptuită, de pildă, debarcarea din Normandia în 1944. După cum ar fi trebuit să demonstreze analizele precedente, mecanismele militare ale Europei la începutul modernităţii erau greoaie şi ineficiente. Recrutarea şi ţinerea sub control a unei armate în această perioadă era o întreprindere înfricoşător de dificilă. Trupele formate din drojdia societăţii, mercenarii potenţial neloiali, proviziile inadecvate, problemele de transport şi armele nestandardizate îi aduceau la disperare pe majoritatea comandanţilor. Chiar şi atunci când erau alocate suficiente fonduri pentru obiectivele militare, corupţia şi risipa îşi luau tributul.

Aşadar, forţele armate nu reprezentau instrumente predictibile şi credincioase ale statului. În repetate rânduri, grupuri numeroase de soldaţi scăpau de sub control din cauza aprovizionării defectuoase sau, mai grav, a neplăţii. Armata din Flandra s-a revoltat de nu mai puţin de 46 de ori între 1572 şi 1607. Însă acelaşi lucru s-a întâmplat, deşi mai rar, cu forţe la fel de formidabile, cum ar fi armata suedeză din Germania sau Armata Noului Model a lui Cromwell. Richelieu remarca acid în Testamentul politic:

 

Istoria cunoaşte mult mai multe armate ruinate de lipsuri şi dezordine decât de eforturile inamicilor acestora; iar eu însumi am văzut în vremea mea cum toate încercările întreprinse s-au năruit doar din acest motiv.[134]

 

Problema plăţii şi aprovizionării a afectat performanţa militară în diverse moduri. Un istoric a demonstrat că, departe de a fi rezultatul unei planificări militaro-strategice în sens clausewitzian, campaniile uimitor de mobile ale lui Gustav Adolf din Germania au reflectat mai degrabă o căutare simplă, dar imperioasă a hranei şi furajelor necesare uriaşei sale armate[135]. Cu mult înaintea aforismului lui Napoleon, generalii ştiau că armatele mărşăluiesc bine când au stomacurile pline.

Dar aceste restricţii fizice se aplicau şi la nivel naţional, mai ales în ce priveşte colectarea fondurilor pentru război. Niciun stat din această perioadă, oricât de prosper, nu putea achita imediat costurile unui conflict prelungit. Indiferent câte impozite noi erau colectate, exista întotdeauna o discrepanţă între veniturile şi cheltuielile statului, care putea fi acoperită doar prin împrumuturi – fie de la bancheri privaţi, cum ar fi cei din casa Fugger, fie prin obligaţiuni de stat lansate pe o piaţă financiară organizată formal, cum s-a întâmplat mai târziu. Spirala costurilor războiului i-a făcut pe monarhi în mod repetat să nu îşi poată plăti datoriile, să devalorizeze moneda ori să recurgă la alte măsuri disperate care au adus o ameliorare pe termen scurt, dar au creat un dezavantaj pe termen lung. După cum comandanţii militari încercau cu disperare să îşi menţină trupele în ordine şi caii hrăniţi, la fel erau angajate într-o existenţă precară de pe o zi pe alta şi guvernămintele de la începutul modernităţii. Hărţuirea stărilor sociale să accepte alte taxe extraordinare, exercitarea unor presiuni asupra oamenilor bogaţi şi a Bisericii pentru „benevolenţe”, tocmelile cu bancherii şi furnizorii de muniţii, capturarea corăbiilor străine care veneau din Indii şi ţinerea la îndemână a numeroşilor creditori – toate acestea erau activităţi mai mult sau mai puţin permanente pe care conducătorii şi reprezentanţii lor erau obligaţi să le practice în acei ani.

Prin urmare, ideea acestui capitol nu e că Habsburgii au eşuat cu totul acolo unde alte puteri au reuşit atât de splendid. Nu există contraste nemaipomenite aici. Succesul şi eşecul s-au măsurat la o diferenţă foarte mică[136]. Toate statele, inclusiv Provinciile Unite, sufereau constrângeri severe din cauza scurgerii constante a resurselor către campaniile militare terestre şi navale. Toate statele au experimentat dificultăţi financiare, revolte ale soldaţilor, aprovizionări defectuoase, opoziţie internă faţă de impozitele mai mari. Ca şi Primul Război Mondial, aceşti ani au implicat lupte de uzură, ducându-i pe beligeranţi lot mai aproape de epuizare. În ultimul deceniu al Războiului de 30 de Ani, devenise evident că niciuna dintre alianţe nu mai putea aşeza pe câmpul de luptă armate comparabile cu cele comandate de Gustav şi Wallenstein, deoarece fiecare tabără rămânea, literalmente, fără oameni şi bani. Astfel, victoria forţelor antihabsburgice a fost marginală şi relativă. La limită, ele reuşiseră să menţină echilibrul