între baza lor materială şi puterea militară mai bine decât oponenţii Habsburgi. Cel puţin unii dintre învingători înţeleseseră că sursele bogăţiei naţionale trebuiau exploatate atent în timpul unui conflict militar îndelungat, nu irosite cu nesăbuinţă. Poate că ei au înţeles, chiar dacă nu le-a făcut plăcere, şi faptul că negustorul, manufacturierul şi fermierul erau la fel de importanţi ca şi ofiţerul de cavalerie şi lăncierul. Însă marja aprecierii şi a mânuirii mai pricepute a elementelor economice era îngustă. A fost, ca să citez cuvintele de mai târziu ale ducelui de Wellington, „pe muchie de cuţit”. Majoritatea marilor competiţii sunt astfel. Capitolul 3. Finanţele, geografia şi câştigarea războaielor: 1660–1815

Desigur, semnarea Tratatului Pirineilor nu a pus capăt rivalităţilor dintre marile puteri europene şi nici obiceiului lor de a le rezolva prin război. Dar cei 150 de ani de lupte internaţionale care au urmat după 1660 au fost diferiţi, sub unele aspecte foarte importante, de ceea ce se întâmplase în secolul anterior. Şi, astfel, aceste schimbări au reflectat un nou stadiu din evoluţia politicii internaţionale.

Cea mai semnificativă caracteristică a scenei marilor puteri după 1660 a fost maturizarea unui sistem multipolar autentic de state europene, fiecare dintre ele tinzând din ce în ce mai mult să ia decizii cu privire la pace sau război mai degrabă pe baza „intereselor naţionale” decât pornind de la motive religioase, transnaţionale. Bineînţeles că aceasta nu a fost o schimbare instantanee sau absolută. Statele europene acţionaseră, cu siguranţă, şi înainte de 1660 urmărindu-şi interesele seculare, iar prejudecăţile religioase au alimentat în continuare multe neînţelegeri internaţionale şi în secolul al XVIII-lea. Cu toate acestea, caracteristica principală a epocii 1519–1659 – adică o axă de puteri habsburgice austriaco-spaniole în conflict cu o coaliţie de state protestante, la care se adăuga Franţa – a dispărut, fiind înlocuită de un sistem mult mai lax de alianţe schimbătoare, pe termen scurt. Ţări care fuseseră adversare într-un război se regăseau adesea de aceeaşi parte a baricadei în următorul, accentul punându-se deci mai degrabă pe o Realpolitik chibzuită decât pe convingeri religioase profunde, în adoptarea unei politici.

Fluctuaţiile din diplomaţie şi război care erau fireşti într-un astfel de sistem multipolar şi volatil de puteri erau complicate de ceva ce nu era nou, ci comun tuturor epocilor: ascensiunea anumitor state şi declinul altora. În cei 150 de ani de rivalitate internaţională dintre asumarea integrală a autorităţii în Franţa de către Ludovic al XIV-lea în 1660-1661 şi capitularea lui Napoleon Bonaparte după bătălia de la Waterloo, în 1815, anumite naţiuni din vârful ierarhiei în perioada anterioară (Imperiul Otoman, Spania, Ţările de Jos, Suedia) au regresat pe poziţii secundare, iar Polonia a fost eclipsată cu totul. Habsburgii austrieci au reuşit să se menţină printre primii, în urma unor ajustări teritoriale şi structurale în posesiunile lor ereditare. În nordul Germaniei, Brandenburg-Prusia a reuşit să urce la un astfel de statut pornind de la premise nepromiţătoare. În vest, după 1660, Franţa şi-a dezvoltat rapid puterea militară, devenind cel mai important dintre statele europene, multor observatori părându-li-se aproape la fel de copleşitoare pe cal fuseseră forţele habsburgice cu jumătate de secol înainte. Capacitatea Franţei de a domina Europa Central-Vestică a fost ţinută sub control de o combinaţie de puteri maritime şi continentale învecinate printr-o serie de războaie îndelungate (1689–1697; 1702–1714; 1739–1748; 1756–1763); însă a fost reinstituită în epoca napoleoniană printr-un lung şir de victorii militare care s-a încheiat doar după intervenţia unei coaliţii a altor patru mari puteri. Chiar şi după înfrângerea sa din 1815, Franţa a rămas una dintre ţările cele mai importante. Astfel, în secolul al XVIII-lea, în inima Europei s-a instituit treptat un echilibru trilateral între Franţa, la vest, şi cele două entităţi germanice, Prusia şi Imperiul Habsburgic, la est.

Dar schimbările cu adevărat semnificative din sistemul marilor puteri în acest secol au avut loc pe flancurile Europei şi chiar mai departe. Unele dintre statele vest-europene şi-au convertit treptat micile şi precarele enclave de la tropice în posesiuni mult mai largi, în special în India, dar şi în Indiile de Est, sudul Africii şi chiar şi în îndepărtata Australie. Cea mai de succes dintre aceste naţiuni colonizatoare a fost Marea Britanie. Aceasta, „stabilizată” pe plan intern după ce Iacob al II-lea a fost înlocuit de William şi Mary, în 1688, şi-a valorificat treptat potenţialul elisabetan, devenind cel mai mare dintre imperiile maritime europene. Nici măcar pierderea controlului asupra prosperelor colonii nord-americane în anii 1770 (în urma căreia au apărut Statele Unite – o formidabilă forţă defensivă şi o considerabilă putere economică) nu a împiedicat decât pentru scurt timp această creştere a influenţei globale britanice. La fel de remarcabile erau realizările statului rus, care s-a extins spre est şi sud în stepele Asiei în secolul al XVIII-lea. În plus, deşi situate la extremităţile vestică şi estică ale Europei, atât Marea Britanie, cât şi Rusia au fost interesate de soarta centrului continentului. Marea Britanie s-a implicat în afacerile germane, datorită legăturilor dinastice cu Hanovra (după urcarea lui George pe tron), iar Rusia era hotărâtă să aibă cel mai important cuvânt de spus în soarta Poloniei vecine. Mai general, cârmuirile de la Londra şi Sankt-Petersburg doreau un echilibru al puterii pe continentul european şi erau dispuse să intervină în mod repetat pentru a asigura o balanţă care să corespundă intereselor lor. Cu alte cuvinte, sistemul european de state se transforma într-unul alcătuit din cinci mari puteri – Franţa, Imperiul Habsburgic, Prusia, Marea Britanie şi Rusia –, câteva state mai mici, cum era Savoia, şi state în declin, precum Spania[137].

De ce aceste cinci state în particular – deşi, în mod evident, nu posedau exact aceleaşi forţe – au fost capabile să rămână (ori să intre) în „liga întâi” a statelor? Explicaţiile pur militare nu ne vor duce prea departe. Este greu de crezut, de exemplu, că ascensiunea şi decăderea marilor puteri în această perioadă era determinată în principal de schimbările în tehnologia militară şi navală, de care o ţară ar fi putut beneficia mai mult decât alta[138]. Au existat, desigur, multe îmbunătăţiri la scară redusă ale armamentului. Flinta cu baionetă a eliminat lăncierii şi halebardierii de pe câmpul de luptă. Artileria a devenit mult mai mobilă, în special după ce au fost proiectate noile modele de tunuri ale lui Gribeauval în Franţa anilor 1760, iar apariţia tunului naval scurt şi voluminos de rază mică, cunoscut sub numele caronadă (fabricat pentru prima dată de Compania Carron, din Scoţia,