Henrietta se răsucește-n loc. Din ochi parcă-i sar văpăi și o clipă am crezut că se repede la mine să mă sfîșie, da’ polițistu-ntinde mîna cu pumnu’ strîns, o apucă-n brațe și-ncepe s-o-mpingă către ușă.

Ea mă privește peste umăr.

— Mă… ticălosule! șuieră printre dinți.

— Fii cuminte, Henrietta, îi zic clătinînd degetul în direcția ei. Nu-i cazu’ să vorbești așa cu micuțu’ tău partener, Lemmy! S-o aduci înapoi după ce-ai terminat, îi zic ofițerului de poliție.

După ce-au plecat, mă uit la ceas. E tocmai trecut de douăsprezece. Sun din nou și alt ofițer al poliției locale își face apariția – s-ar zice că Metts îi ține pe-aproape, la dispoziția mea – și-ntreabă ce doresc.

Îi spun că niște colegi de-ai lui or să-i aducă la secție pe Periera și Fernandez la douăsprezece și jumătate, da’ sub nici un motiv să nu-i introducă în biroul unde mă aflu pînă cînd nu sun. Îi zic că voi suna de două ori și ăsta va fi semnalu’ să mi-i aducă, iar el spune că-i în regulă.

Cercetez apoi lista articolelor de îmbrăcăminte ale Henriettei și le aranjez în ordinea care-mi convine, iar după asta o duc în birou’ de alături și i-o dau stenodactilografului să mi-o multiplice în trei exemplare.

În timp ce el se ocupă de treaba asta, aprind altă țigară și mă uit pe fereastră. Nu trece mult și apare o mașină a poliției, care oprește-n față și văd ofițerii de poliție coborîndu-i și conducîndu-i înăuntru pe Periera și Fernandez. Că ăștia doi făceau niște mutre surprinse nu trebuie să vă mai spun. Atunci mă duc și mă instalez în fotoliu, cu picioarele pe birou.

După cîteva minute se deschide ușa și primul copoi intră cu Henrietta.

— Toate-s în regulă? îl întreb.

Spune că da, că i-au luat damei amprentele și c-au fotografiat-o cum am zis și că funcționara de la fișier îi întocmește o cartotecă pentru evidență.

Îi spun că e bine și poate să plece. Iese ș-o lasă pe Henrietta-n picioare în mijlocu’ camerei, privindu-mă.

Se uită la mine ca și cum aș fi o balegă mare. Își plimbă privirea din creasta găinei pînă-n vîrful pantofilor mei pe care i-am așezat împreună cu picioarele pe capacu’ cutiei de țigări de foi a șefului poliției. Apoi se strîmbă ca și cum i-ar veni să dea la boboci.

Chiar în clipa aia apăs de două ori butonu’ montat în partea mea a biroului, iar după cîteva secunde se deschide ușa și cei doi polițiști își fac intrarea cu Periera și Fernandez.

Le spun copoilor s-o șteargă. Apoi le fac semn cu mîna celor doi indivizi.

— Luați loc, băieți, le zic plin de veselie. Aș vrea să stăm de vorbă.

Îi sfătuiesc să ia loc pe canapeaua de lîngă perete. Henrietta continuă să stea-n picioare în mijlocu’ camerei.

Ăștia doi se duc și s-așază.

— Periera, zic, am o treabă pentru tine, de care trebuie să te-achiți conștiincios, căci la cea mai mică încercare de abatere o să ai de furcă cu mine.

O arăt cu degetu’ pe Henrietta.

— E vorba de dama asta d-aici, continuai. Încă n-am formulat nici un cap concret de acuzare împotriva ei pentru moment, da-i ca și scris c-o să am nevoie de ea ca martor principal pentru statul New York. Șefu’ poliției d-aici, Metts, n-are loc de prisos unde s-o țină, iar eu trebuie să părăsesc orașu’ pentru cîteva zile. Așa că Metts are să-ți ia jurămînt de custode ș-are să fie treaba ta să n-o scapi din ochi pe dama asta pînă cînd o s-avem nevoie de ea. M-ai înțeles?

Confirmă, dînd din cap.

— Am înțeles, zice.

Mă-ntorc către Henrietta.

— Ai auzit ce-am spus, scumpo, nu-i așa? îi zic. Te las să scapi d-aici ș-ai să te-ntorci la conacul Altmira pînă cînd voi avea nevoie de tine și nu-ncerca să treci de limitele orașului Palm Springs dacă nu vrei să te trezești arestată pronto. E-n regulă? Acu’ șterge-o d-aici și cînd ai ajuns afară poți să fumezi cît poftești. La revedere, bebi, și pe curînd.

Trag un bobîrnac impertinent în găina pe care-o aveam în cap, așa ca să cadă pe-un ochi și dau din labele picioarelor pe care le țineam pe birou, ca și cum aș fi dat din coadă. Efectu-i spontan. O văd explodînd.

— Sigur! șuieră ca un șarpe. Și-ai să simți cînd ai să mă vezi, zice, înghițind un nod. Dacă-ți închipui c-o să-ți meargă cu bazaconiile astea, te-nșeli amarnic, continuă; nu ești decît un maimuțoi închipuit, impertinent și brutal, care nu merită să poarte o insignă federală și să aibă autoritatea pe care i-o conferă, mai mult decît ultima tîrîtură de venetic clandestin din țara asta. Ești ordinar și rău, și-ntr-o zi am să te fac să te căiești pentru asta. Dar pîn-atunci primește asta ca amintire.

Face-un pas rapid înainte și pînă să fac eu vreo mișcare se-apleacă peste birou și-mi trîntește una-n față cu pumnu’ strîns. Vă mărturisesc că m-a luat cu totu’ prin surprindere.

Dup-aceea face-un pas înapoi, se răsucește pe-un călcîi și iese. O priveam în timp ce se ducea și credeți-mă c-aveam ce vedea. Henrietta asta are ținută cînd merge, nu glumă.

Fernandez zîmbește rînjit.

— S-ar părea că ceva nu-i place, spune.

Un gînd mă face să rîd.

— Nici ție nu ți-ar fi plăcut, dac-ai fi fost în locu’ ei, zic.

Dau picioarele jos de pe birou și-n clipa aia intră stenodactilograful cu copiile după lista articolelor de îmbrăcăminte ale Henriettei.

— Ascultă, Fernandez, îi zic. Mi-a venit o idee. Mi-a venit ideea că putem pune asasinarea asta a lui Aymes în cîrca Henriettei fără probleme și cred că, după ce vom obține punerea ei sub acuzare pentru crimă, o fac eu să mărturisească toată tărășenia cu falsurile, Da’ trebuie să dovedesc că ea-i femeia care-a fost în mașină cu Aymes, și treaba asta odată făcută, am aranjat-o. Odată ce-am reușit să-i trec asta-n cont – și-mi