39. Se va avea grijă de construcţia şi reconstrucţia şoselelor, a podurilor, a drumurilor şi reţelelor de legătură, astfel ca în cazul în care este nevoie de o intervenţie armată, locul rezistenţei sau al concentrării forţelor reacţionare să fie accesibil din toate părţile.

Uluitoarea viteză cu care trupele sovietice au intervenit în Cehoslovacia anului 1968 reprezintă o confirmare elocventă pentru importanţa acestei instrucţiuni.

40. Atenţie ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi. Să se prelucreze acei opozanţi care se bucură de stima populaţiei. Înainte ca ei să se întipărească în conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin aşa-numite "întâmplări neprevăzute" sau închişi sub acuzaţie de crimă de drept comun.

Reprezentanţii opoziţiei politice nu puteau rămâne în libertate pentru că foarte uşor ar fi putut deveni nuclee de cristalizare a unor noi mişcări de rezistenţă anticomunistă. În acelaşi timp trebuia evitată cu foarte mare grijă martirizarea lor, pentru a nu rămâne în conştiinţa contemporanilor şi a generaţiilor viitoare drept exemple de verticalitate morală. Deoarece păstrarea unui secret absolut asupra sorţii lor era imposibilă, se impunea demolarea imaginii pe care o aveau în ochii populaţiei. În acest scop, erau acuzaţi şi condamnaţi pentru delicte de drept comun. În alte cazuri se răspândeau zvonuri şi chiar "dovezi" despre colaborarea lor cu diverse forţe antinaţionale sau chiar, mai târziu, cu serviciile de securitate. Iar atunci când se considera că înscenările ar fi luat prea mult timp, erau lichidaţi pur şi simplu prin "întâmplări neprevăzute".

41. Trebuie împiedicată reabilitarea celor condamnaţi în procese politice. Iar dacă devine inevitabilă, se admite doar cu condiţia ca acest caz să fie considerat o greşeală judecătorească: nu va avea loc reluarea procesului, respectiv pricinuitorii judecăţii greşite nu vor fi convocaţi.

Sistemul comunist era "perfect". În "cea mai bună dintre lumi, justiţia nu putea greşi, mai ales din punct de vedere ideologic. Dacă totuşi se iveau cazuri în care reabilitarea unor condamnaţi în procese politice devenea inevitabilă, "greşeala" trebuia atribuită unor oameni, nu sistemului în sine. Tot pentru a nu se ajunge la punerea în discuţie a sistemului era interzisă cu desăvârşire reluarea procesului. Pricinuitorii erorii judiciare erau şi ei învăluiţi în uitare, pentru a nu atrage prea mult atenţia opiniei publice asupra dedesubturilor procesului şi implicit a sistemului.

42. Acei conducători numiţi de către partid, care prin activitatea lor au produs pierderi sau au trezit nemulţumirea angajaţilor, să nu fie chemaţi în judecată. În cazuri drastice se recheamă din funcţie, fiind numiţi în poziţii similare sau superioare. La sfârşit vor fi puşi în fiincţii de conducere şi ţinuţi în evidenţă ca şi cadre de rezervă pentru perioada schimbărilor ulterioare.

Incompetenţii promovaţi în funcţii superioare, care au produs pierderi substanţiale sau au creat tensiuni nedorite în rândul subalternilor, nu erau învinuiţi, nici trimişi în judecată, pentru că asemenea acţiuni ar fi atras atenţia asupra întregului sistem de promovare a cadrelor şi, în ultimă instanţă, ar fi erodat credibilitatea regimului. Dacă situaţia devenea intolerabilă, erau revocaţi din funcţii şi trecuţi în posturi echivalente sau chiar superioare ierarhic, pentru a demonstra populaţiei că liderii nu au greşit atunci când i-au învestit în respectivele funcţii, ci de vină au fost unele situaţii obiective, cărora nimeni nu le-ar fi făcut faţă mai bine în acele momente. Chiar dacă motivaţia părea confuză şi contradictorie, ea era utilizată ca atare şi pentru a induce în conştiinţa publică ideea că existau "raţiuni superioare", de neînţeles pentru omul obişnuit, care au motivat schimbarea din funcţie a respectivilor. În continuare incompetenţii erau menţinuţi în posturi-cheie sau ca rezerve pentru procesul de "rotaţie a cadrelor", deoarece erau total dependenţi de directivele de la Centru şi, astfel, extrem de uşor de controlat. În plus, dosarele penale ce li se puteau întocmi în orice moment puteau fi utilizate cu eficienţă garantată ca instrument de şantaj, dacă respectivii ar fi dat cel mai timid semn de nesupunere. Procedeul a continuat să fie folosit şi după colapsul comunismului, în unele ţări est-europene. Spre exemplu, în România din timpul regimului Iliescu sunt nenumărate exemple de miniştri sau de înalţi funcţionari de stat care, după compromiterea definitivă în anumite funcţii, au fost "rotiţi" în altele similare sau au fost numiţi consilieri prezidenţiali, în loc de a fi deferiţi justiţiei, pentru a nu se da o confirmare oficială a greşelilor grave comise de conducerea de la Bucureşti.

43. Se aduc la cunoştinţă publicului procesele acelor persoane cu poziţie de conducere (în primul rând din cadrul armatei, ministerelor, serviciilor importante, cadrelor didactice) care sunt învinuite de atitudine împotriva poporului, a socialismului, a industrializării. E o acţiune ce atrage atenţia maselor populare.

Sistemul comunist nu putea fi acuzat vreodată de greşeli. Mai ales din punct de vedere ideologic. Pentru a accentua această percepţie în ochii opiniei publice, trebuia să se dovedească intransigent, îndeosebi cu cei care deviau de la linia politică impusă de la Centru, în timp ce se aflau în poziţii de conducere. Debarasarea de astfel de opozanţi politici periculoşi trebuia mediatizată la maximum, pentru a demonstra populaţiei că liderii comunişti nu fac nici un fel de discriminare şi îi pedepsesc drastic pe cei cu atitudini "duşmănoase" la adresa poporului sau a socialismului. Totuşi procesele politice de răsunet s-au împuţinat cu timpul, pentru că politica şantajării "vinovaţilor" cu "petele" de la dosar s-a dovedit mult mai eficientă.

44. Cei care lucrează în diferite funcţii trebuie să fie schimbaţi şi înlocuiţi cu muncitori cu cea mai slabă pregătire profesională, chiar necalificaţi.

Cei competenţi erau foarte greu de manipulat. De aceea ei nu erau de dorit în funcţii de conducere. În posturile-cheie trebuia să fie numiţi doar cei total incompetenţi, deoarece aceştia, pentru a-şi păstra noile privilegii, deveneau fideli total conducerii de la Centru şi îndeplineau cu stricteţe numai directivele venite de sus.

45. Trebuie ca la facultăţi să ajungă cu prioritate cei care provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sunt interesaţi să se perfecţioneze la nivel înalt, ci doar să obţină o diplomă.

Pentru ideologii totalitarismului, marile personalităţi ale culturii reprezentau cea mai mare ameninţare.