unei literaturi evoluate, care și-a pus cele mai importante probleme ale scrisului și le-a rezolvat, stă mărturie conștiința literară a scriitorului. Există un polemism implicit al literaturii lui care a atras de la început atenția comentatorilor.

Dacă despre unii scriitori români s-a spus că sînt simple forțe ale naturii fără rezonator meditativ, despre Marin Preda trebuie afirmat contrariul. Literatura lui nu se revarsă tumultuoasă, ci decantată de luciditate și de scrupul meditativ.

Mihai UNGHEANU, Argument la Marin Preda comentat, Colecția Biblioteca critică, Editura Mihai Eminescu, 1976

§

Se interesase încă de dimineață la editură dacă au apărut „exemplarele de semnat” din Cel mai iubit dintre pămînteni, i s-a confirmat că editura se afla în posesia unui singur exemplar (3 volume, 1241 de pagini). Marin Preda a hotărît ca exemplarul să-i fie dat șoferului care i-l va aduce seara, la întoarcerea în București. Ziua toată, de-a lungul programului electoral cît a mai fost, Marin Preda a fost de o dispoziție, nebună, doar numai uneori intersectată de umbriri melancolice. Nouă nu ne-a spus nimic, nimeni n-a bănuit cauza acelei nemăsurate și totuși cenzurate exaltări. Mai tîrziu, aveam să ne explicăm neliniștea și graba pe care o manifesta Marin Preda în toate gesturile sale omenești, să nu apară, să nu intervină (Diavolul mai știe de unde!) vreun subiect (accident) absurd care să-l pună în imposibilitate de a-și vedea cartea tipărită. Revenind seara în Capitală, l-a rugat pe Petre Anghel să-i acorde (să ne acorde, mai era cu noi și Cornel Popescu) ospitalitate de un ceas. Ciudat, Marin Preda nu se voia singur la clipa de întîmpinare cu primul exemplar al cărții. Sau poate că era altceva, care scăpa (a scăpat) observației noastre imediate? I-a telefonat șoferului să ia urgent un taxi, să ia un elicopter, să zboare, numai să vină odată! Cît am stat în așteptare, ne-am bucurat de bunătățile casei Petre Anghel, așa cum s-a nimerit, împărtășite și cu un vin roșu, de viță aleasă. Din nou ciudat, Marin Preda era de un calm întunecat, se uita mereu pe ascuns la ceas și măsura timpul. Niciodată n-aș fi crezut că un scriitor de autoritatea lui Marin Preda, posesor al unei opere de temei pentru România modernă și foarte atent cum să se comporte în actele sale de viață, nelăsîndu-se niciodată descoperit și foarte sensibil la judecata contemporanilor săi, n-aș fi crezut deci că Marin Preda își va trăi clipa întîmpinării cu primul exemplar dintr-o carte nouă de om, cel mai simplu dintre oameni. Iar cînd șoferul a apărut, în sfîrșit, clipa s-a scurs din scurgerea timpului și s-a preschimbat în ceea ce ne place să denumim „clipa eternă”, pe care numai oamenii de creație o cunosc și o recunosc (ca pe a lor), în substanța și-n rațiunea ei sublimă, cu ce drept ne aflam noi de față? S-a lăsat atunci tăcerea, o tăcere aproape evlavioasă, clipa aparținînd numai lui Marin Preda, noi nici nu mai existam să dăm mărturie. Marin Preda a cîntărit dintîi, pe palme, masivitatea celor trei volume strînse în banderolă și le-a considerat într-o ipotetică așezare în rafturi de bibliotecă. Apoi și-a scos ochelarii și a tras ușor banderola, pentru ca nimic să nu se strice din unitatea cărții, a frunzărit volumele unul după altul și și-a apropiat privirea mioapă de unele pagini, să vadă și el cît de aerată e pagina, litera cît e de lizibilă. A îndepărtat apoi volumele de el, pe el însuși s-a îndepărtat de existența lor independentă și a rostit, abia auzit, precum Armstrong, la săvîrșirea primului pas pe lună. Asta e!” și a sorbit ușor din paharul cu vin roșu pe care-l avea dinainte… […] Petre Anghel mi-a povestit că-n noaptea aceea, înainte de a merge la Mogoșoaia, unde-și avea camera de lucru, Marin Preda s-a abătut pe-acasă, în strada Dr. Romano, gîndind ca primul exemplar din Cel mai iubit dintre pămînteni să rămînă în seama copiilor, adaosul cel mai durabil la moștenirea și la testamentul lui Marin Preda […]

Laurențiu FULGA, Portretul scriitorului în februarie ’80, Timpul n-a mai avut răbdare, Cartea Românească, 1981

§

Marin Preda are originea cea mai nobilă pe care o poate avea un român: este țăran, adică născut la țară, adică din țărînă, adică din pămînt.

Os delicat și țeapăn, cu o vorbire pornind din rădăcina nasului, dintre sprîncene, amintind parcă de întrebuințarea cuvîntului menit doar doinelor, sare pură, după evaporarea lacrimii, făptură vie a scriitorului tulbură visul în favoarea lucidității.

Omul desfide alianțele și dragostea lichidă. Bănuiesc că scrie hîrtia aidoma moșului său pămîntul. Posesiv pînă la imprecație își țesală litera cum plugul crupa brazdei.

Nichita STĂNESCU, Marin Preda, scriitor european, Timpul n-a mai avut răbdare, Cartea Românească, 1981

§

Ceea ce ușurează desprinderea reflecțiilor filozofice ale lui Marin Preda de contextul lor – așa cum a fost simplu de făcut cu reflecțiile de memorialistică asupra lui Nietzsche – este faptul că, din păcate, ideile nu se topesc întotdeauna în creația literară, ca la Tolstoi, sau nu fac corp cu ea, chiar dacă nu-i sînt străine. În fond și la Thomas Mann se întîmplă așa în cîteva rînduri, uneori în chip deliberat, ca sub o tehnică literară mai savantă. Dar în cazul lui Marin Preda simți că marea lui vocație literară și surprinzătoarea înzestrare pentru reflecțiunea filozofică nu fac două. El nu se „informa” (ca Thomas Mann despre gîndirea medievală, sau despre muzica modernă) cînd întreprindea lecturi filozofice; părea mai degrabă să se regăsească pe sine.

Oricum, trebuie să regreți că eroul principal din Cel mai iubit dintre pămînteni nu este în așa fel transfigurat de experiența în idee încît să dea sens propriu, adică o nouă față, temei universale a iubirii, prin care culminează romanul. În clipa finală, cînd ni se spune că ea este totul, nu poate fi