o mărturie mai vie despre încîntările, dar și dezastrele pe care într-o epocă de seisme sociale și politice le aduce dragostea, ca în acest incomparabil Cel mai iubit dintre pămînteni.

Alexandru PIRU, O biografie a operei, Timpul n-a mai avut răbdare, Cartea Românească, 1981

§

Puțini s-au putut măsura cu el, deși mulți păreau mai înzestrați, iar unii poate că și erau, ca acea vedenie a lui Miron Radu Paraschivescu. În tăcere, publicînd rar cîte o carte, retras, Preda se construia pe sine. Ca un fluviu în cîmpie, din rîuri sărace și uneori subterane, pe un sol neprietenos și bîntuit de secetă. Nici nu se mutase bine în gloria fără egal în epocă stîrnită de construcția Moromeților, cînd a și început istovitoarea, împovărătoarea muncă a afirmării lui ca prozator citadin. Capodopera avea să o dea odată cu Cel mai iubit dintre pămînteni. O carte monumentală, care ridică prestigiul întregii proze românești, carte a unei conștiințe și-a unei epoci.

Și-n vîlva extraordinară stîrnită de apariția romanului, autorul moare. Abia pusese punctul final, nici nu se uscase bine cerneala. De ce-a trebuit să ne părăsească Marin Preda tocmai atunci, brusc, pe negîndite, fără preavizul vreunei boli măcar, sănătos și în plină putere de creație? Iată încă unul din misterele care de atunci zac închise în seifurile cu destine ale scriitorilor români. Seiful din steaua Osiris, mister pe care nu-l vom desluși niciodată.

Existența lui Marin Preda era pentru mine o certitudine și o șansă mare a literaturii române. Dispariția lui a creat în noi un dezechilibru de forțe, dîndu-le unora iluzia că ar putea să-i ia locul. Care loc? Aud și acum rîsul lui la marginea proletcultismului și a unei lungi perioade frămîntate, la țară și la oraș, unde a încercat să construiască palatul său cu două ieșiri, jumătate din beton, jumătate din chirpici, jumătate din sticlă, jumătate din jumătate: „Ha, ha, ha! îi belesc!”

Marin SORESCU, Constructorul de sine, Timpul n-a mai avut răbdare, Cartea Românească, 1981

§

Chiar și Cel mai iubit dintre pămînteni, roman trepidant din punct de vedere epic, vecin, prin unele momente, cu senzaționalul ieftin, rezistă tocmai prin această mișcare de la viață la idee și de la idee la viață. Repetînd, într-un fel Imposibila întoarcere, Convorbirile, Delirul, Viața ca o pradă – Cel mai iubit dintre pămînteni e o succesiune de întîmplări (unele trăite de însuși Victor Petrini, altele povestite acestuia de alții) cărora eroul le descoperă un tîlc. Alteori, mișcarea e inversă: o idee, o teorie de-a eroului e exemplificată printr-o întîmplare de proporțiile unei schițe sau chiar ale unei nuvele. Bogatele referiri ale lui Victor Petrini la istoria filozofiei, la cultura și știința modernă, nu aparțin pregătirii sale de specialitate (cea de asistent la filozofie), ci Welthanchaungului acestuia, în care s-au topit, ca într-un aliaj, sub puterea gîndirii sale originale, lecturi, experiențe de viață. Din acest punct de vedere, reproșurile aduse modului în care prezintă eroul unele teze și concepte filozofice sînt total nejustificate. Incursiunile sale în istoria filozofiei nu-și au motivul în ambiția de a ține cititorului prelegerile de care l-a văduvit excluderea din învățămîntul universitar, ci în nevoia de a nu trece prin viață altfel decît cu ochii deschiși.

Ion CRISTOIU, Lumea Literaturii, Editura Eminescu, 1986

§

Nu, nu i-a fost deloc ușor lui Marin Preda să fie scriitor… Iar după ce a devenit, i-a fost foarte greu să rămînă scriitor și să-și scrie, în continuare, opera, întîi, din cauza naturii sale speciale (un om care ia lucrurile în serios, prea în serios, și are credința că a scrie constituie rostul lui pe pămînt, iar a nu scrie este totuna cu a-ți pierde rostul: o încetineală a spiritului, o nevroză latentă care-l duce, din cînd în cînd, în marginea exasperării etc.) și, în al doilea rînd, pentru că a publicat la începutul carierei sale două cărți mari, putem spune chiar două capodopere: Întîlnirea din pămînturi și Moromeții I. Tot ceea ce a scris după aceea a fost comparat cu aceste modele. O șansă și, mai ales, o nefericire pentru Preda. O exigență și o așteptare care puteau, pur și simplu, să-i paralizeze spiritul creator. […]

Marin Preda a izbutit, de la început, cu scrierile sale despre țărani, apoi cînd a voit să-și depășească experiența, a fost sfătuit să revină la temele rurale în ideea că, dacă nu ești doctor docent, nu poți pricepe psihologia individului care trăiește la oraș. O prejudecată care l-a urmărit pînă la sfîrșit. Preda n-a acceptat-o, nu s-a resemnat, și a dus mai departe încercarea de a cuprinde alte medii de creație. Un pariu pe care, în cele din urmă, l-a cîștigat, dînd un mare roman (Cel mai iubit dintre pămînteni), un roman total, cum i-am zis la apariție.

Eugen SIMION, Un portret în fragmente, Timpul n-a mai avut răbdare, Cartea Românească, 1981

§

Dacă aș ști că efortul pentru scrierea unui roman mă poate costa viața, mi-aș lua măsurile de siguranță pentru a înlătura o eventualitate cum ar fi boala din care să mi se tragă moartea. Dar unica măsură, hotărîtoare, de a renunța la scris, nu aș lua-o.

MARIN PREDA

§

— Ce înseamnă pentru dv. Cel mai iubit dintre pămînteni?

— Cred că este cel mai mare efort creator pe care l-am depus pînă în prezent. Pot să spun că, dacă aș fi fost mai tînăr, n-aș fi putut să scriu această carte; este, deci, rodul maturității biologice, dar și artistice. Acest efort a dat la iveală multe secrete ale ființei mele și sper ca imaginația mea să nu fi fost secătuită. Din această pricină, adică din