fi amintită pe scurt aici. Primul capitol oferă cadrul pentru tot ce urmează, prin examinarea situaţiei lumii din jurul anului 1500 şi prin analizarea atuurilor şi slăbiciunilor fiecărui „centru de putere” din acea vreme: China dinastiei Ming, Imperiul Otoman şi corespondentul său musulman din India, Imperiul Mogul, Rusia, Japonia perioadei Tokugawa şi grupul de state din Europa Vest-Centrală. La începutul secolului al XVI-lea nu era nici pe departe evident că ultima dintre regiunile menţionate mai sus era destinată să se ridice deasupra tuturor celorlalte. Dar oricât de impunătoare şi de organizate păreau a fi unele din aceste imperii orientale comparativ cu Europa, toate sufereau consecinţele existenţei unei autorităţi centralizate care insista asupra uniformităţii de credinţe şi de practici nu numai în ce priveşte religia oficială a statului, dar şi în domenii cum ar fi comerţul sau dezvoltarea armamentului. Absenţa unei asemenea autorităţi supreme în Europa şi rivalitatea războinică dintre diversele regate şi oraşe-stat a stimulat o preocupare constantă pentru progresul militar, care a interacţionat fructuos cu noile descoperiri tehnologice şi avansul comercial, care făceau şi ele parte din acest mediu antreprenorial competitiv. Fiind grevate de mai puţine obstacole în calea schimbării, societăţile europene au intrat într-o spirală ascendentă constantă a creşterii economice şi a îmbunătăţirii eficacităţii militare care, de-a lungul timpului, avea să le situeze în faţa tuturor celorlalte regiuni ale globului.

 

În timp ce această dinamică a schimbării tehnologice şi a competitivităţii militare a dus Europa înainte în hărţuielile sale obişnuite pe drumul său pluralist, rămânea totuşi posibilitatea ca unul din statele concurente să dobândească suficiente resurse pentru a le surclasa pe celelalte şi astfel să domine continentul. Pentru aproximativ 150 de ani după 1500, un bloc dinastico-religios format din habsburgii spanioli şi austrieci părea să fie pe cale de a înfăptui tocmai acest lucru. Capitolul 2 este dedicat în întregime eforturilor celorlalte state europene importante de a tempera acest „apetit habsburgic pentru supremaţie”. Ca şi în restul acestei cărţi, sunt analizate atuurile şi slăbiciunile relative ale fiecăreia dintre puterile dominante, în lumina mai amplă a schimbărilor economice şi tehnologice ce afectau societăţile apusene ca întreg, pentru ca cititorul să poată înţelege mai bine consecinţele numeroaselor războaie ale acestei perioade. Tema principală a acestui capitol este că în ciuda numeroaselor resurse posedate de monarhii habsburgi, ei s-au supralicitat în mod constant prin conflicte militare repetate, devenind prea apăsători din punct de vedere militar pentru economiile lor slăbite. Deşi celelalte mari puteri europene nu suferit de pe urma acestor războaie prelungite, ele au reuşit – la limită totuşi – să menţină, mai bine decât au făcut-o adversarii lor habsburgi, echilibrul între resursele materiale şi puterea lor militară.

 

Luptele care au avut loc între marile puteri între 1660 şi 1815 – acoperite de capitolul 3 – nu pot fi rezumate cu uşurinţă ca o competiţie între un bloc mai mare şi numeroşii săi rivali. În această perioadă complicată, câteva dintre fostele mari puteri cum, ar fi Spania sau Ţările de Jos, au coborât pe o poziţie secundară, în timp ce treptat s-au impus alte cinci state (Franţa, Marea Britanie, Rusia, Austria şi Prusia), care au ajuns să domine diplomaţia şi războaiele în Europa secolului al XVIII-lea şi să se angajeze într-o serie de războaie îndelungate, de coaliţii, punctate de schimbări rapide de alianţe. Aceasta a fost o epocă în care Franţa, mai întâi sub Ludovic al XIV-lea şi apoi sub Napoleon, a fost mai aproape de a controla Europa decât oricând înainte sau ulterior acestei perioade. Însă eforturile francezilor erau întotdeauna ţinute sub control, cel puţin în ultimă instanţă, de o combinaţie a celorlalte puteri. De vreme ce la sfârşitul secolului al XVIII-lea costurile întreţinerii permanente a unor armate şi flote naţionale a devenit teribil de mare, o ţară care putea crea un sistem bancar şi de creditare avansat (cum a fost Marea Britanie), putea să se bucure de multe avantaje comparativ cu rivalii săi înapoiaţi financiar. Poziţia geopolitică a avut, de asemenea, o mare importanţă în hotărârea destinului puterilor, supuse la provocări numeroase şi foarte schimbătoare, lucru care ne va ajuta să explicăm felul în care două naţiuni „marginale”, cum sunt cea rusă şi cea britanică, au devenit din ce în ce mai importante după 1815. Amândouă au deţinut capacitatea de a interveni în luptele din Europa Vest-Centrală, rămânând totuşi protejate geografie de acest spaţiu, şi ambele s-au extins în lumea extraeuropeană în decursul secolului al XVIII-lea, asigurându-se totodată că pe continent era menţinută balanţa de putere. În ultimele decenii ale acestui secol, în Marea Britanie a demarat revoluţia industrială, fapt ce a oferit statului o mai mare capacitate de a coloniza teritoriile de peste mări şi de a zădărnici aspiraţia lui Napoleon de supremaţie europeană.

Prin contrast, timp de aproape un secol după 1815, în mod remarcabil, aproape că nu au existat războaie îndelungate de coaliţii. A existat un echilibru strategic, susţinut de toate marile puteri ale sistemului european, astfel că nicio naţiune nu a fost capabilă sau dornică de a aspira la dominanţă. Principalele preocupări ale guvernelor în decadele de după 1815 au vizat instabilitatea internă şi (în cazul Rusiei şi al Statelor Unite) continuarea expansiunii în interiorul masei continentale. Această situaţie internaţională relativ stabilă a permis Imperiului Britanic să ajungă la apogeu ca putere globală în termeni navali, coloniali şi comerciali, influenţând favorabil şi virtualul său monopol asupra producţiei industriale a motorului cu abur. La jumătatea secolului al XIX-lea, industrializarea s-a răspândit şi în alte regiuni, începând să încline balanţa internaţională dinspre vechile puteri către acele ţări care aveau deopotrivă organizarea şi resursele necesare exploatării noilor tehnologii şi mijloace de producţie. Cele câteva conflicte majore ale acestei epoci – Războiul Crimeii, Războiul Civil American şi Războiul franco-prusac aduceau deja înfrângerea asupra acelor societăţi care eşuaseră să-şi modernizeze sistemul militar şi cărora le lipsea ampla infrastructură industrială necesară susţinerii armatelor vaste şi armamentului mult mai scump şi complicat care transforma acum natura războiului.

 

Pe măsură ce secolul XX se apropia, ritmul schimbării tehnologice şi rata inegală de dezvoltare a făcut sistemul internaţional mult mai instabil şi mai complex decât fusese cu jumătate de secol înainte. Această situaţie s-a manifestat prin competiţia frenetică de după 1880 dintre marile puteri pentru obţinerea de teritorii coloniale suplimentare în Africa, Asia şi Pacific, care era motivată parţial de dorinţa de câştig, parţial de frica puterilor de a nu fi eclipsate. Situaţia s-a manifestat, de asemenea, prin intensificarea cursei înarmărilor – atât pe uscat, cât şi pe mare – şi prin crearea unor alianţe militare fixe, chiar şi pe timp de pace, pe măsură ce diferitele guverne îşi căutau parteneri pentru posibile războaie viitoare. Dincolo de frecventele certuri coloniale şi crize internaţionale ale