perioadei dinainte de 1914, deceniu după deceniu, indicii puterii economice arătau schimbări fundamentale ale balanţei globale, ducând către eclipsa a ceea ce a fost în mod esenţial, pentru mai bine de trei secole, un sistem mondial eurocentric. În ciuda eforturilor susţinute ale unor puteri tradiţionale europene, cum ar fi Franţa sau Austro-Ungaria, şi a unor naţiuni recent unificate, cum ar fi Italia, acestea erau pe cale să piardă cursa. Prin contrast, state enorme, de mărimea unor continente, cum erau Statele Unite şi Rusia, intrau în prim-plan, în Asia şi asta în ciuda ineficienţei statului ţarist. Dintre naţiunile vest-europene, doar Germania avea potenţialul de a-şi forţa drumul în rândurile clubului select al viitoarelor puteri mondiale. Japonia, pe de altă parte, îşi limita pretenţiile de dominanţă doar asupra Asiei de Est şi nimic mai mult. Inevitabil, toate aceste schimbări au adus probleme considerabile şi, în cele din urmă, insurmontabile Imperiului Britanic, pentru care devenise mult mai dificil să-şi apere acum interesele globale decât în urmă cu jumătate de secol.

 

Deşi dezvoltările majore ale celor 50 de ani de după 1900 pot fi văzute ca un proces de emergenţă a unei lumi bipolare, ducând la criza ulterioară a puterilor „mijlocii” (după cum am menţionat în titlurile capitolelor 5 şi 6), totuşi această metamorfoză a întregului sistem nu a fost nici pe departe una lină. Dimpotrivă, marile şi foarte sângeroasele bătălii de uzură ale Primului Război Mondial, bazându-se în special pe organizarea industrială şi eficienţa naţională, au dat Germaniei imperiale câteva avantaje asupra Rusiei ţariste, aflate în proces de modernizare rapidă, dar totuşi încă destul de înapoiată. Însă la doar câteva luni de la victoria Germaniei pe frontul de Est, aceasta a fost pusă în situaţia de a suporta înfrângerea în Vest, în timp ce aliaţii săi cedau în mod similar în teatrele de război din Balcani, Italia şi Orientul Apropiat. Datorită ajutorului militar şi în special economic oferit de Statele Unite în ultima perioadă a războiului, Antanta a avut în cele din urmă resursele necesare pentru a prevala asupra coaliţiei rivale. Dar a fost o luptă istovitoare pentru toţi beligeranţii iniţiali. Austro-Ungaria a dispărut, Rusia a fost cuprinsă de revoluţie, Germania a fost înfrântă, iar Franţa, Italia şi chiar Marea Britanie, deşi victorioase, suferiseră mari pierderi. Singurele excepţii erau Japonia, care şi-a întărit şi mai mult poziţia în Pacific, şi, desigur, Statele Unite, ţară care la 1918 devenise, indiscutabil, cea mai mare putere a lumii.

 

Retragerea rapidă a americanilor din afacerile internaţionale după 1919, corelată cu izolaţionismul impus Rusiei de regimul bolşevic, a lăsat un sistem internaţional care era mai lipsit de legătură cu realităţile economice fundamentale decât fusese probabil în oricare alt moment din cele cinci secole acoperite de această carte. Marea Britanie şi Franţa, deşi slăbite, se aflau încă în centrul scenei diplomatice, dar, în anii ’30, poziţia lor era pusă deja în discuţie de naţiuni militarizate şi revizioniste, ca Italia, Japonia şi Germania – ultima dintre acestea fiind mult mai hotărâtă să obţină hegemonia europeană decât fusese în 1914. În fundal, Statele Unite rămăseseră de departe cea mai puternică naţiune manufacturieră a lumii, în timp ce Rusia lui Stalin se transforma rapid într-o superputere industrială. Prin urmare, dilema puterilor „mijlocii” revizioniste era că ele trebuiau să se dezvolte rapid, spre a nu fi copleşite de cei doi giganţi continentali. Dilema puterilor mijlocii de status quo era dacă nu cumva, luptând pentru blocarea pretendenţilor germane şi japoneze, se vor uza şi ele într-o măsură comparabilă. Trăgând linia, cel de-al Doilea Război Mondial a confirmat în mod esenţial aceste aprehensiuni ale declinului. În ciuda spectaculoaselor victorii timpurii, naţiunile Axei nu au putut să reziste în cele din urmă în faţa unui dezechilibru al resurselor productive care era cu mult superior celui din în războiul dintre 1914 şi 1918. Ceea ce au realizat însă ele a fost eclipsarea Franţei şi slăbirea iremediabilă a Marii Britanii – înainte de a fi ele însele copleşite de forţe superioare. În 1943 sosise în sfârşit lumea bipolară prevestită cu decenii înainte, şi balanţa militară s-a corelat încă o dată cu distribuţia globală a resurselor economice.

 

Ultimele două capitole ale cărţii examinează anii în care a părut să existe cu adevărat o lume bipolară sub aspect militar, economic şi ideologic, lume care a fost reflectată la nivel politic prin numeroasele crize ale Războiului Rece. Poziţia Statelor Unite şi a Uniunii Sovietice ca puteri de o clasă aparte pare să fi fost întărită şi de apariţia armelor nucleare şi a mecanismelor de lansare la mare distanţă, fapt ce sugerează că peisajul strategic, ca şi cel diplomatic, era acum cu totul diferit faţă de cel de la 1900, ca să nu mai vorbim de cel de la 1800.

Şi totuşi, procesul de ascensiune şi decădere a marilor puteri – de diferenţiere a ratelor de creştere şi de schimbare tehnologică, producând schimbări în balanţa economică globală, influenţând gradual echilibrul militar şi politic – nu încetase. Statele Unite şi URSS au rămas în frunte din punct de vedere militar din anii ’60 până în anii ’80. Într-adevăr, deoarece ambele puteri au interpretat problemele internaţionale în termeni bipolari şi adesea chiar maniheişti, rivalitatea lor le-a împins într-o cursă a înarmărilor din ce în ce mai intensă, în care nicio altă putere nu s-a simţit capabilă să se înscrie. Tot în aceste câteva decenii, balanţa producţiei globale s-a modificat mai rapid decât oricând înainte. Cota-parte a lumii a treia din cuantumul producţiei industriale totale şi produsul naţional brut al acesteia au scăzut până la un minimum istoric în deceniul de după 1945, după care a urmat însă o creştere continuă. Europa şi-a revenit de pe urma distrugerilor războiului şi, sub forma Comunităţii Economice Europene, a devenit cea mai mare entitate comercială mondială. Republica Populară Chineză face paşi mari înainte într-un ritm impresionant. Creşterea economică de după război a Japoniei a fost atât de impresionantă, încât, conform unor măsurători, a depăşit Rusia la capitolul produs naţional brut la sfârşitul anilor ’80. În schimb, ratele de creştere ale Statelor Unite şi Rusiei au devenit mai lente, iar cota ce le revine din producţia şi bogăţia mondiale s-a restrâns dramatic începând cu anii ’60. Lăsând la o parte toate naţiunile mai mici, este evident că deja există o lume multipolară, dacă se măsoară doar indicii economici. Având în vedere preocuparea cărţii de a analiza interacţiunea dintre strategie şi economie, mi s-a părut necesar să ofer un capitol final (bazat fie şi pe o analiză speculativă) care să analizeze separarea actuală dintre balanţele militare şi cele productive ale marilor puteri şi să indic problemele şi oportunităţile cu care