şi după ce studenţii au revenit la comportamentul absolut normal, profesorul a continuat să-şi ţină cursurile în apropierea peretelui din stânga. Întrebat de cercetători asupra comportamentului său, a reacţionat oarecum cu iritare, susţinând că aşa preda el dintotdeauna, că acela era stilul său personal, că nu i se părea deloc ciudat să se sprijine de peretele din stânga clasei. În mod clar el nu conştientiza faptul că fusese influenţat de "jocul" studenţilor săi.

Exact ca în experimentul descris mai sus, nenumărate caracteristici comportamentale îi sunt induse individului în urma presiunii exercitate permanent asupra sa de cei din jur, de tradiţii, obiceiuri, rutine.

În acest mod se ajunge la cea de-a doua caracteristică, cea a integrării tntnle a individului în grupul din care face parte. Un alt experiment faimos, iniţiat de doctorul Solomon Asch, a demonstrat că marea majoritate a indivizilor ajung să se îndoiască de propriile lor cunoştinţe atunci când sunt puşi într-o situaţie socială în cadrul căreia componenţii grupului care se bucură de cel mai mare respect dau răspunsuri greşite la întrebări simple. O variantă a acestui experiment s-a desfăşurat într-o şcoală cu elevi foarte buni, care au fost puşi în rând, în faţa unui examinator sever. Acesta i-a întrebat care este formula apei. Elevii au răspuns relaxaţi, unul după altul: H2O. Examinatorul a zâmbit oarecum dispreţuitor, apoi a reluat cu severitate întrebarea: Încă o dată: care este formula chimică a apei? Puşi să răspundă pe rând, elevii au rămas dezorientaţi, unii au tăcut încurcaţi, alţii au răspuns că nu ştiu. Nimeni nu a reluat răspunsul corect!

Un alt exemplu care demonstrează cât de puternică, dar şi subtilă, este influenţa regulilor grupului asupra individului îl reprezintă unul dintre episoadele îndrăgitului serial de televiziune Camera ascunsă. Organizatorii au trimis un grup de câţiva cetăţeni să intre în liftul unei instituţii şi să-l ocupe în aşa fel încât să nu mai fie loc înăuntru decât pentru o singură persoană, apoi să stea cu spatele la uşă pe tot timpul deplasării ascensorului. După terminarea aranjamentului, camera ascunsă a înregistrat comportamentul indivizilor inocenţi, care intrau în lift, alături de grupul manipulatorilor.

La început, fiecare "victimă" era vizibil surprinsă de comportamentul neobişnuit al celor dinăuntru, manifesta o stare accentuată de disconfort, se agita, încerca să rămână, totuşi, cu faţa la uşă, apoi se întorcea într-o parte, tot mai mult, iar la destinaţie era aproape întotdeauna cu spatele la uşă, la fel cu toţi ceilalţi. Într-un singur caz, un tânăr s-a agitat permanent, dar a rezistat eroic tentaţiei de a se supune regulii de grup. După ce a ieşit din ascensor, starea de tensiune îi era atât de mare, încât a simţit nevoia să-şi aprindă imediat o ţigară.

În privinţa supunerii faţă de autorităţi, cele mai elocvente sunt experimentele lui Stanley Milgram, ce au fost descrise pe larg în capitolul dedicat clasificării manipulărilor. Ca o concluzie importantă a studiilor sale, nu trebuie uitat că Milgram scria: Esenţa supunerii constă în faptul că o persoană ajunge să se considere pe sine însăşi ca fiind un instrument al îndeplinirii dorinţelor şi ordinelor unei alte persoane şi, ca urmare, nu se mai consideră responsabilă pentru propriile sale acţiuni.

În capitolul dedicat sistemelor totalitare au fost descrise pe larg cele opt căi majore de manipulare a individului şi, în ultimă instanţă, a maselor, pentru obţinerea unui control total asupra acestora. Cele opt tehnici urmăresc declanşarea şi amplificarea procesului de influenţare, cu cele trei scopuri principale ale acestuia, deja descrise anterior: modificarea comportamentului, integrarea individului în grup (cufundarea în anonimat) şi supunerea necondiţionată faţă de autorităţi.

Efectele acestui proces de influenţare se concretizează, treptat, în supunerea totală a individului, deoarece manipulatorii ajung în cele din urmă să-i controleze şi comportamentul, şi gândirea, şi sentimentele.

 

 

Înainte de analizarea celor trei componente ale recreării complete a individului: controlul comportamentului, controlul gândirii şi controlul sentimentelor, este necesară introducerea unui nou concept, anume disonanţa cognitivăJ

În 1957, Leon Festinger a făcut cunoscute rezultatele unor studii ale sale bazate pe conflictul interior ce apare atunci când un raţionament, o trăire sau un act de comportament vine în contradicţie cu celelalte două. Identitatea unui individ este alcătuită din împletirea armonioasă a gândirii, sentimentelor şi acţiunilor sale. Individul poate suporta numai discrepanţele minore între cele trei componente ale identităţii lui. Atunci când apare o discrepanţă majoră, omul are o senzaţie foarte puternică de disconfort, care reprezintă disonanţa cognitivă.

Întotdeauna când omului îi este foame, încearcă să mănânce. Întotdeauna când îi este sete, încearcă să bea La fel, întotdeauna când resimte disconfortul psihic, încearcă să-l reducă sau chiar să-l anihileze. Cum? Festinger oferă un exemplu general în concluziile studiului său: Dacă unei persoane i se modifică actele comportamentale, atunci gândirea şi sentimentele sale se vor modifica în sensul minimalizării disonanţei.

Altfel spus, întotdeauna când unui individ îi este indusă schimbarea uneia dintre cele trei componente ale identităţii sale (gândire, comportament, sentimente), el şi le va modifica instinctiv pe celelalte două, pentru a nu mai avea senzaţia acută de disconfort psihic.

Să dăm câteva exemple simple pentru a înţelege cât mai exact implacabilul mecanism declanşat de disonanţa cognitivă. Să presupunem că un individ are obiceiul fumatului. În urma citirii avertismentelor privind nocivitatea viciului său, privind rata înaltă de cancer pulmonar în rândul fumătorilor, între obiceiul (comportamentul) său şi raţiune apare un conflict. Pentru a elimina acest conflict, individul are două variante: ori renunţă la viciu, ori îşi adaptează gândirea acestui comportament, în sensul găsirii unor justificări. Optând pentru cea de-a doua variantă, fumătorul înveterat va ajunge să-şi spună că, de fapt, statisticile privind cancerul nu sunt concludente, sau că va fi ferit de pericol dacă va fuma numai ţigări cu filtru, ori va găsi exemple justificative de genul: Uite la nea Ilie, are nouăzeci de ani, fumează câte un pachet pe zi de la doi'şpe ani şi n-are nici pe naiba... Dacă adaptarea gândirii este insuficientă, fumătorul îşi va adapta şi sentimentele, ajungând să fie convins că o ţigară îi produce atât de multă plăcere, încât merită să-şi sacrifice câteva minute din viaţă pentru ea. Pentru nefumători asemenea justificări par stupide. Însă pentru fumători ele devin convingeri de nezdruncinat. Şi