la sfârşitul anilor 1770), a crescut puterea distructivă a vaselor de război. Au existat, de asemenea, îmbunătăţiri în gândirea tactică şi, în plan secundar, creşteri constante ale populaţiei şi ale producţiei agricole, care permiteau organizarea unor unităţi militare mult mai mari (diviziile, corpurile) şi întreţinerea lor mai uşoară de pe urma bogatelor terenuri agricole la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Cu toate acestea, se poate spune că armata lui Wellington din 1815 nu diferea în mod semnificativ de cea a lui Marlborough din 1710 şi nici flota lui Nelson nu era cu mult mai avansată tehnologic faţă de flota care făcuse faţă navelor de război ale lui Ludovic al XIV-lea[139].

Într-adevăr, schimbările cele mai semnificative care au avut loc în secolul al XVIII-lea în sferele militară şi navală au fost probabil în organizare, datorită intensificării activităţii statului. Fără îndoială, exemplară în această privinţă a fost Franţa lui Ludovic al XIV-lea (1661–1715), unde miniştri precum Colbert, Le Tellier şi alţii au fost preocupaţi de sporirea puterilor regelui în ţară şi a gloriei sale peste hotare. Crearea unui minister de război cu intendenţi care să controleze finanţarea, aprovizionarea şi organizarea trupelor avându-l pe Martinet ca inspector general, a impus standarde noi pentru instrucţie şi disciplină. Construirea unor cazărmi, spitale, terenuri de paradă şi depozite de toate felurile pe uscat, pentru a susţine armata enormă a Regelui Soare, împreună cu crearea unei flote imense organizate centralizat – toate acestea au obligat celelalte puteri să urmeze exemplul, dacă nu doreau să fie eclipsate. Monopolizarea şi birocratizarea de către stat a puterii militare reprezintă în mod clar o parte a procesului de „construcţie naţională”; iar procesul a fost reciproc, deoarece extinderea autorităţii şi resurselor statului a oferit la rândul ei forţelor armate un grad de permanenţă care adesea nu existase cu un secol înainte. Nu existau doar armate „permanente”, „profesioniste” şi marine „regale”, ci şi o infrastructură mult mai bine dezvoltată de academii militare, cazărmi, şantiere de reparaţii navale şi altele asemenea, având administratori care să le conducă.

Puterea devenise acum naţională, indiferent dacă se manifesta prin despotismul luminat al Europei Estice, mecanismul de control parlamentar britanic sau forţele demagogice ale Franţei revoluţionare de mai târziu[140]. În acelaşi timp, asemenea ameliorări organizaţionale puteau fi copiate rapid de celelalte state (exemplul cel mai spectaculos fiind transformarea armatei ruse de către Petru cel Mare în câteva decenii după 1698) şi nu puteau garanta singure menţinerea statutului de mare putere al unei ţări.

În explicarea poziţiei relative ocupate de marile puteri în perioada 1660–1815, mult mai importanţi decât oricare dintre aceste dezvoltări strict militare au fost alţi doi factori: finanţele şi geografia. Dacă le luăm împreună – căci cele două elemente au interacţionat frecvent –, ne putem face o imagine mai generală a ceea ce la prima vedere apare ca un tipar confuz de succese şi eşecuri produs de numeroasele războaie ale perioadei.

„Revoluţia financiară”

Importanţa finanţelor şi a unei baze economice productive care să genereze venituri pentru stat era deja clară pentru principii Renaşterii, după cum a ilustrat-o capitolul interior. Ascensiunea monarhiilor vechiului regim în secolul al XVIII-lea, cu instituţiile lor militare complexe şi marile flote de război, a crescut nevoia guvernelor de a se îngriji de economie şi de a crea instituţii financiare care să poată să colecteze şi să administreze fondurile necesare[141]. În plus, asemenea Primului Război Mondial, conflicte precum cele şapte mari războaie anglo-franceze dintre 1689 şi 1815 erau lupte de rezistenţă. Astfel, victoria era a puterii – sau, mai bine zis, a coaliţiei de mari puteri, căci şi Marea Britanie, şi Franţa au avut aliaţi – care avea o mai bună capacitate de a-şi menţine sistemul de credit şi de a continua să adune provizii. Simplul fapt că acestea erau războaie de coaliţie le-a crescut durata, deoarece beligeranţii ale căror resurse se epuizau se orientau către un aliat mai puternic pentru împrumuturi şi întăriri, ca să continue lupta. Date fiind aceste conflicte atât de costisitoare şi de epuizante, ceea ce căuta fiecare tabără era să obţină – ca să folosim vechiul aforism – „bani, bani şi iar bani”. Această nevoie a format fundalul fenomenului care a fost numit „revoluţia financiară” de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea[142], când anumite state vest-europene au dezvoltat un sistem bancar şi de credite sofisticat pentru a-şi finanţa războaiele.

Este adevărat că a existat şi o cauză secundă, nonmilitară a schimbărilor financiare din această perioadă. Aceasta a fost criza cronică de numerar, mai ales în anii de dinaintea descoperirii aurului în Brazilia portugheză, în 1693. Cu cât s-a dezvoltat mai mult comerţul cu Orientul în secolele XVII-XVIII, cu atât a crescut şi cantitatea de argint folosit pentru a acoperi dezechilibrele comerciale, determinându-i pe negustorii şi furnizorii de peste tot să se plângă de deficitul de monedă. În plus, creşterea constantă a comerţului european, în special cu produse esenţiale, cum ar fi stofele şi furniturile navale, la care se adaugă tendinţa târgurilor medievale sezoniere de a fi înlocuite de centre permanente de schimb, a dus la o creştere a regularităţii şi predictibilităţiii acordurilor financiare şi astfel la utilizarea mai extinsă a poliţelor de schimb şi a certificatelor de garanţie. În special în Amsterdam, dar şi la Londra, Lyon, Frankfurt şi în alte oraşe a apărut o întreagă clasă de cămătari, mijlocitori de mărfuri, aurari (care adesea acordau şi împrumuturi), negustori de poliţe şi speculanţi care intermediau acţiunile tot mai numeroaselor societăţi pe acţiuni. Adoptând practici bancare care existaseră deja în Italia Renaşterii, aceşti indivizi şi aceste case financiare au creat treptat o structură de credit naţional şi internaţional pentru a sprijini economia lumii de la începutul modernităţii.

Totuşi, războiul a dat de departe impulsul cel mai puternic şi mai susţinut „revoluţiei financiare” din Europa. Dacă diferenţa dintre poverile financiare ale epocilor lui Filip al II-lea şi Napoleon era una de grad, ea era totuşi suficient de semnificativă. Costul unui război din secolul al XVI-lea putea fi măsurat în milioane. La sfârşitul secolului al XVII-lea ajunsese la zeci de milioane, iar la sfârşitul războaielor napoleoniene cheltuielile combatanţilor majori au atins ocazional 100 de milioane pe an. Nu poate fi oferit un răspuns satisfăcător la întrebarea dacă aceste ciocniri frecvente şi prelungite dintre marile puteri – traduse în termeni economici – au reprezentat mai degrabă un beneficiu decât o piedică pentru