merge în concediu la mare era considerat un obicei "mic-burghez", ce trebuia eradicat. În locul acestor perioade de relaxare, oamenilor li se oferea ceva mult mai "util". Datoria de onoare a fiecăruia era să-şi apere ţara de iminenta invazie a cotropitorilor imperialişti, într-un timp record, întreg teritoriul ţării a fost împânzit cu cazemate. Cupolele de ciment au fost amplasate în sate, la intersecţia drumurilor, în vii, în livezi, în lanuri, pe plaja de la malul mării, în munţi, absolut peste tot. Cazematele erau astfel orientate pentru a primi atacurile venite din vest, în special din Italia. Nu era zi în care fiecare cetăţean al ţării să nu vadă cazematele şi să nu simtă, instinctiv, pericolul. Iar dacă se întâmpla totuşi să-i mai rămână şi ceva timp liber, era preocupat să şi-l ocupe în întregime cu căutarea unei îmbucături mai bune sau cu procurarea câtorva lemne cu care să facă focul într-o sobă specială, două ore pe săptămână, pentru a-şi îmbăia copilul.

Pe lângă controlul strict exercitat asupra fiecărei ore din viaţă, o altă metodă de determinare a comportamentului este impunerea unor reguli care să-l determine pe individ să se integreze grupului, să nu aibă senzaţia unei identităţi proprii, ce l-ar putea duce spre exprimarea unor opinii personale. În sistemele totalitare, dar mai ales în sectele distructive, oamenii sunt puşi să mănânce împreună, să lucreze împreună, să aibă cât mai multe întâlniri în grup şi chiar să doarmă în mari dormitoare comune. Individualismul este descurajat prin orice mijloace. Mai mult, individul trebuie înregimentat într-o organizaţie anume, oricare ar fi ea, pentru a se supune unor regulamente abuzive şi a se integra unei ierarhii suplimentare.

În România lui Ceauşescu, conform experienţei nord-coreene, s-a încercat crearea "omului nou", cu un comportament total nou, prin plasarea lui într-un cadru complet nou. Marile monumente istorice ale ţării au fost lăsate în paragină, pentru că trecutul trebuia rescris. Tradiţiile şi obiceiurile româneşti au fost ignorate şi chiar interzise. Un fabulos tezaur spiritual, cel al mitologiei naţionale, a fost cenzurat total, deoarece nu avea nici o legătură cu noua doctrină comunistă. Nici măcar locuinţele nu au scăpat tăvălugului demolator. Nenumărate clădiri din centrele tuturor oraşelor ţării au fost rase de pe suprafaţa pământului pentru a face loc arhitecturii "de tip nou", concretizate în aşa-numitele "centre civice", toate trase parcă la indigo, pentru a nu individualiza în vreun fel oraşul sau regiunea respectivă. În fiecare cartier al Bucureştiului a început construirea unor mari complexe alimentare, despre care a prins să se insinueze tot mai mult zvonul că urmau a fi transformate în uriaşe cantine publice. La ţară, teroarea a fost şi mai mare. Sute de sate au fost distruse sau rase de pe faţa pământului în intenţia de a desfiinţa gospodăria ţărănească, aşa neajutorată cum era ea, pentru că reprezenta o sursă de inducere a simţului de proprietate privată, care, la rândul său, îi conferea omului o anume individualitate. În locul caselor au fost ridicate blocuri, în încercarea de a le impune ţăranilor un nou mod de viaţă, bazat pe traiul în comun, anost, fără posibilitatea vreunei iniţiative. De asemenea, în oraşe oamenii au fost înghesuiţi în blocuri-tip, fără personalitate, fără nici un detaliu arhitectonic distinctiv, care să le inoculeze tocmai acest sentiment de cufundare în anonimat, şi implicit comportamentul respectiv. Toate oraşele din ţările foste comuniste au acelaşi aspect: sufocate de blocuri uriaşe, identice, în culori şterse. Omului îi era impusă prin orice mijloace pierderea identităţii.

Controlul comportamentului se creează din fragedă pruncie, prin înregimentarea în tot felul de organizaţii bazate pe o ierarhie bine stabilită, cu un statut rigid, cu obligaţia de a purta un anumit gen de uniforme, aceleaşi pentru toţi. În România regimului comunist a fost înfiinţată organizaţia naţională a "Şoimilor patriei", în cadrul căreia comportamentul copiilor era controlat încă din faza preşcolară. Urmau apoi organizaţia de pionieri, UTC-ul, sindicatul, organizaţia de partid ş.a.m.d. Întreaga populaţie trebuia cuprinsă în una sau mai multe forme de organizare, cu reguli stricte, eventual cu uniforme specifice, care să creeze sentimentul supunerii faţă de autorităţi, orice reprezentare ar fi avut acestea. Inducerea supunerii determina implicit şi un anume model de comportament. Omul nu trebuia să aibă timp de reflecţie pentru a ajunge la vreo opinie proprie sau la manifestări personale. Permanent, individul era ocupat să participe la acţiunile organizaţiei, să se zbată pentru obţinerea unor mici recompense, în majoritatea cazurilor "titluri de merit" ce nu aveau nici o componentă materială, să se comporte "exemplar" pentru a accede la trepte superioare ale erarhiei grupului. Într-un asemenea mediu, guvernat de reguli nenumărate, orice act comportamental putea fi interpretat într-un anume fel, atrăgând după sine recompense sau pedepse. Individul era menţinut permanent într-o balanţă asupra căreia îşi concentra întreaga atenţie. Acţionând în sensul dorit de autorităţi, el era recompensat, lăudat şi, uneori, promovat; acţionând în sens nedorit, el era expus oprobriului public, criticat, retrogradat, supus unor munci umilitoare.

Viaţa în cadrul unui asemenea sistem, fără alternativă, fără derogări de la reguli (în cazul majorităţii cetăţenilor obişnuiţi), îl aduce pe individ în situaţia de a crede sincer că recompensele pe care le obţine în cazul comportamentului "corect" sunt absolut fireşti. De asemenea el crede sincer că atunci când este pedepsit pentru acte "incorecte", chiar merită pedeapsa. Astfel impunerea unui anume gen de comportament atrage după sine, în timp, modificarea gândirii individului şi chiar a sentimentelor acestuia.

Obţinerea controlului total asupra individului prin determinarea modului său de comportament impune crearea unui întreg sistem de ritualuri şi obişnuinţe menite să asigure coeziunea grupului, să cufunde individul în anonimat şi să-l facă să se supună din reflex autorităţilor şi regulilor statuate de acestea. Se ajunge astfel la crearea unei maniere de a vorbi, de a se îmbrăca, de a se tunde, chiar şi la o anumită expresie facială. "Limbajul de lemn" atât de ironizat după colapsul comunismului reprezenta totuşi, la vremea lui, o poartă spre promovarea socială. Cei care ajungeau să-l stăpânească erau conştienţi că puteau accede mult mai uşor spre vârful ierarhiei. Mulţi ajungeau chiar să creadă sincer că un asemenea limbaj este "diplomatic" şi superior celui utilizat de