Ea făcu bot:

― Ştii, nu trebuie să fii aşa de rău.

Lloyd oftă şi puse pe masă cărţile pe care le mai ţinea în mână.

― Aşa este, recunoscu el, cred că ai dreptate. Şi acum, spune-mi despre ce este vorba?

― De surdomutul ăla. Dacă se află prin preajmă, cred că spionează. M-am gândit că ar fi bine să ştiţi. Ura sclipi în ochii ei. Nenorocitul a vrut să mă împuşte.

― Ce surdomut?

― Păi, l-am văzut pe cretin, prin urmare mi-am făcut socoteala că trebuie să se afle şi surdomutul cu el, ştii? Ei nu sunt după tipicul nostru de aici. Bănuiesc că or fi venit din partea cealaltă.

― Aşa crezi tu?

― Mda.

― Păi, eu unul nu prea înţeleg despre ce vorbeşti. Am avut o zi lungă şi sunt obosit. Dacă nu te hotărăşti să vorbeşti cum se cuvine, Julie, eu mă duc la culcare.

Julie se aşeză, puse picior peste picior şi-i povesti lui Lloyd întâlnirea cu Nick Andros şi Tom Cullen la Pratt, Kansas, oraşul ei natal. Despre întâmplarea cu Pepto-Bismolul („Mă distram şi eu puţin cu prostălăul, iar celălalt a scos arma şi m-a ameninţat!”), îi povesti până şi scena cu plecarea lor din oraş, atunci când trăsese după ei.

― Şi toate astea dovedesc ce anume? o întrebă Lloyd după ce terminase.

Fusese vag intrigat de cuvântul „spion”, dar începând de atunci se cufundase într-o buimăceală plictisită.

Julie puse iarăşi bot şi-şi aprinse o ţigară.

― Ţi-am zis, doar. Cretinul se află aici. Pariez că spionează.

― Tom Cullen, aşa ai zis că-l cheamă?

― Da.

Îşi aducea aminte, destul de vag. Cullen era un tip înalt şi blond, nu absolut întreg la minte, asta nu se putea tăgădui, însă în niciun caz atât de rău pe cât îl descria putoarea asta ordinară. Se strădui să-şi aducă aminte mai mult, însă fără succes. Oamenii continuau să sosească în Las Vegas, câte şaizeci până la o sută pe zi. Era imposibil să-i mai ţii minte pe toţi, iar Flagg îi spusese că imigraţia va creşte mult, înainte de a înceta definitiv. Cel mai bine ar fi fost să se ducă la Paul Burlson, care ţinea un dosar cu rezidenţii din Las Vegas, ca să găsească alte date despre idiotul acela, Cullen.

― Ai de gând să-l arestezi? se interesă Julie.

Lloyd o măsură rece:

― Am să te arestez pe tine, dacă nu-mi dai pace.

― Ăsta zic şi eu băiat de treabă! ţipă Julie Lawry, cuprinsă de isterie. Sări în picioare şi se holbă la el. În pantalonii scurţi, din bumbac alb, picioarele ei păreau să fie lungi până la gât. Eu încercam să vă aduc un serviciu!

― Voi verifica.

― Mda, corect, am mai auzit eu povestea asta.

Spunând acestea, ieşi din încăpere călcând apăsat, descriind cu poponeţul, de indignare, mici cercuri strânse.

Lloyd o însoţi cu o privire amuzată şi obosită, gândindu-se că pe lume existau o groază de puicuţe ca ea – chiar şi acum, după Supergripă, ar fi fost în stare să pună pariu că mai rămăseseră destule. O puneai cu ele fără niciun fel de probleme, dar după aceea, păzea, altfel te sfâşie cu unghiile. Rude apropiate cu femelele acelea de păianjen care-şi devorează partenerii după consumarea actului sexual. Trecuseră două luni de zile, cu toate acestea îi mai purta pică mutului. Cum zisese că-l cheamă? Andros?

Lloyd trase un carneţel hărtănit, cu copertele negre, din buzunarul de la spate, îşi umezi degetul şi răsfoi până ajunse la o pagină albă. Acesta era caietul lui de însemnări, plin-ochi cu diverse mici notiţe – tot soiul de lucruri, de la faptul că nu trebuia să uite să se bărbierească înainte de întâlnirile cu Flagg şi până la o notă înconjurată cu chenar să facă un inventar al conţinutului farmaciilor din Las Vegas înainte să dispară morfina şi codeina. Curând va avea nevoie de un nou carneţel.

Mâzgăli cu scrisul lui ţeapăn, de şcoală secundară: Nick Andros sau poate Androtes – mut. În oraş? Şi dedesubt: Tom Cullen, de verificat cu Paul. Îşi vârî carnetul la locul lui, în buzunar. La şaizeci de kilometri spre nord-est, Omul Întunecat ajunsese la punctul culminant al îndelungatei lui relaţii cu Nadine Cross, sub stelele scânteietoare ale deşertului. Ar fi fost deosebit de interesat să afle că un prieten de-al lui Nick Andros se află la Las Vegas.

Dar el dormea.

Lloyd aruncă o privire morocănoasă pasienţei, uitând de Julie Lawry, de supărarea fetei şi de funduleţul ei apetisant. Mai făcu o şmecherie cu un as, iar gândurile i se întoarseră cu tristeţe la Trashcan Man şi la ce avea să zică – sau să facă – Flagg la aflarea ştirii.

În vremea în care Julie Lawry părăsea Cub Bar, simţindu-se respinsă, deşi nu-şi făcuse decât datoria ei de cetăţean, după cum gândea ea, Tom Cullen privea visător luna plină prin fereastra imensă din apartamentul său, situat în altă parte a oraşului

Sosise vremea să plece.

Era vremea să se întoarcă.

Apartamentul acesta nu semăna cu casa lui din Boulder. Locul acesta era mobilat, dar nu şi decorat. Nu atârnase nici măcar un singur afiş şi nu agăţase nici măcar o pasăre împăiată, cu ajutorul sârmei de pian. Locuinţa aceasta nu fusese decât un loc de popas, iar acum sosise vremea să pornească mai departe. Era bucuros. Nu putea să sufere locul acesta. Aici domnea un miros special, uscat şi putred, pe care nu reuşeai niciodată să-l defineşti până la capăt. Oamenii erau amabili, în mare parte, iar pe unii îi plăcea la fel de mult ca pe cei din Boulder: Angie sau băieţelul acela, Dinny. Nimeni nu-şi bătea joc de el pentru că era încet la minte. Îi dăduseră o muncă şi glumeau cu el, iar când venea pauza de prânz schimbau între ei mâncarea din sufertaşe. Erau oameni drăguţi şi asemănători celor din Boulder, din câte-şi făcea el socoteala, dar...

Dar în jurul lor plutea mirosul acela.

Păreau să aştepte şi să urmărească ceva. Uneori cădeau într-o tăcere stranie, iar ochii li se acopereau de un văl impenetrabil, de parcă i-ar fi vizitat pe toţi aceleaşi vise neliniştitoare. Făceau diverse lucruri fără să ceară explicaţii de ce şi la ce bun. Avea sentimentul că oamenii aceştia purtau nişte măşti fericite, dar feţele lor adevărate, de profunzime,