― Centrala.

― Tot eu sunt, Shirl.

― Ei, Lloyd, ai...

― Shirley, nu am timp de pălăvrăgeală. Am dat de firul unei chestii care s-ar putea dovedi mare.

― Foarte bine, Lloyd.

Din vocea lui Shirley dispăruse unda jucăuşă şi căpătase un ton foarte oficial.

― Cine-i de serviciu la Securitate?

― Barry Dorgan.

― Fă-mi legătura cu el. Şi să uiţi că ai vorbit cu mine.

― Bine, Lloyd.

De astă dată era speriată. Şi Lloyd se temea, în plus era şi emoţionat.

Peste câteva clipe discuta cu Dorgan. Un tip ca lumea, faţă de care Lloyd avea un profund respect. Prea mulţi indivizi de teapa lui Poke Freeman gravitaseră în direcţia departamentului poliţiei.

― Doresc să reţii pe cineva în numele meu, îi spuse Lloyd. Îl vreau viu. Vreau să fie viu, chiar dacă pentru asta e nevoie de sacrificiu din partea oamenilor tăi. Îl cheamă Tom Cullen şi vei reuşi, probabil, să-l prinzi acasă la el. Adu-l la Grand.

Îi dădu adresa lui Tom, cerându-i s-o repete.

― Este foarte important, Lloyd?

― Cât se poate de important. Dacă-ţi iese bine, cineva mai mare decât mine va fi foarte încântat de tine.

― Okay.

Barry închise telefonul, ceea ce făcu şi Lloyd, convins că Barry înţelesese şi sensul ascuns al mesajului: Dar dacă ratezi, cineva va fi extrem de supărat pe tine.

Barry îl sună peste o oră, comunicându-i că, după toate probabilităţile, Tom Cullen plecase.

― Dar e slab de minte, continuă Barry, şi nu poate conduce. Nici măcar un scuter. Dacă a luat-o spre est, n-a putut trece dincolo de Dry Lake. Îl putem prinde, Lloyd, sunt convins că putem. Dă-mi undă verde.

Barry sărea peste cal. Era una dintre cele patru sau cinci persoane din Vegas care ştiau de existenţa spionilor şi-i citise gândul lui Lloyd.

― Stai să mă mai gândesc, îi răspunse Lloyd, înainte ca Barry să aibă vreme să protesteze.

Putea să judece lucrurile mult mai bine decât s-ar fi crezut în stare în zilele de dinaintea gripei, dar era conştient că se afla în faţa unei chestii care-l depăşeşte. Iar lista roşie îl tulburase. Oare de ce nu i se spusese şi lui despre ea?

Pentru prima oară de când îl întâlnise pe Flagg în Arizona, Lloyd avea sentimentul neliniştitor că se află într-o poziţie vulnerabilă. Existau secrete pe care el nu le cunoştea. Probabil că aveau să reuşească totuşi să pună mâna pe Cullen; Carl Hough şi Bill Jamieson puteau să piloteze elicopterele armatei adăpostite în hangarele de la Springs, iar dacă era obligatoriu, puteau să închidă toate drumurile care ies din Nevada la răsărit. Apoi, individul nu era vreun Jack Spintecătorul sau Doctor Octopus, ci un debil mintal oarecare, pus pe fugă. Dar, pentru Dumnezeu! Dacă ar fi ştiut de Andros ăla când îl vizitase Julie Lawry, ar fi putut să-l încolţească chiar în micul lui apartament din North Vegas.

Se simţea ca şi cum s-ar fi întredeschis în el o uşă, prin care pătrundea o undă rece de teamă. Flagg ratase mişcarea. Şi nu mai era sigur nici de încrederea lui Flagg în el. Nici că se putea un rahat mai mare.

Totuşi, aştepta un ordin. Nu avea de gând să ia de capul lui decizia de a declanşa o vânătoare umană. Mai ales după cele întâmplate cu Judele. Se ridică şi se îndreptă spre telefoane, dar se întâlni cu Whitney Horgan, care venea chiar din direcţia respectivă.

― E omul, Lloyd, i se adresă acesta. Vrea să discute cu tine.

― Foarte bine.

Era surprins cât de calmă îi era vocea... căci teama crescuse nemăsurat în el. Mai presus de orice, i se părea important să-şi aducă aminte că ar fi pierit de mult într-o celulă a închisorii din Phoenix, dacă nu l-ar fi salvat Flagg. Nu avea niciun sens să se amăgească; îi aparţinea Omului Întunecat cu arme şi bagaje.

Dar nu pot să-mi îndeplinesc misiunea dacă îmi ascunde informaţii, gândi el, apropiindu-se de lifturi. Apăsă butonul cel mai de sus şi cabina porni repede. Îl încerca din nou sentimentul acela tulburător: Flagg nu ştiuse. Cel de-al treilea spion se aflase aici tot timpul, iar Flagg habar n-avea.

― Poftim înăuntru, Lloyd.

Înveşmântat într-un halat de baie în carouri albastre, cât se poate de banal, Flagg îi zâmbea leneş.

Lloyd păşi înăuntru. Acrul condiţionat funcţiona la puterea maximă şi avu sentimentul că pătrunsese într-o grădină din Groenlanda. Cu toate acestea, când Lloyd trecu pe lângă Omul Întunecat, simţi valul de căldură radiat de trupul lui. Avea sentimentul că se află într-o încăpere în care se găseşte şi un furnal mic, dar extrem de puternic.

Într-un colţ, într-un fotoliu alb, se afla femeia care sosise dimineaţă împreună cu Flagg. Avea părul prins cu grijă în ace şi purta o rochie lungă. Figura ei era pierdută şi lipsită de expresie; vederea ei îi provocă lui Lloyd un fior profund. În adolescenţa lui, furase odată împreună cu nişte prieteni dinamită de pe un şantier de construcţie, pe care o aprinseseră şi o aruncaseră în Lake Harrison, unde explodase. Peştii morţi care ieşiseră plutind la suprafaţă aveau în orbitele lor tivite ca luna aceleaşi priviri, indiferente şi goale.

― Aş vrea să faci cunoştinţă cu Nadine Cross, îi şopti Flagg din spate, făcându-l pe Lloyd să tresară. Este soţia mea.

Surprins, Lloyd se uită la Flagg, care surâdea batjocoritor cu ochii lui vioi.

― Draga mea, el este Lloyd Henreid, mâna mea dreaptă. Lloyd şi cu mine ne-am întâlnit în Phoenix, unde Lloyd se afla în detenţie şi era pe cale să se înfrupte dintr-un coleg deţinut. Dacă stau să mă gândesc, nu este exclus să fi luat un mic antreu. Corect, Lloyd?

Lloyd se împurpură la faţă şi nu spuse nimic, deşi femeia era fie idioată, fie drogată de nu mai ştia de ea.

― Întinde-i mâna, scumpa mea, o îndemnă Omul Întunecat.

Nadine îi îndeplini porunca aidoma unui robot. Ochii ei continuau să se holbeze indiferent, în direcţia unui punct nedefinit, undeva deasupra umărului lui Lloyd.

Doamne, cât e de sinistru, reflectă Lloyd. Un val de sudoare îi cuprinse trupul, în ciuda aerului îngheţat ce ieşea din sistemul de condiţionare.

― Încântat de cunoştinţă, i se adresă el, strângând carnea moale şi caldă a mâinii.

După aceea trebui să-şi domolească puternicul imbold de a-şi şterge palma de cracul pantalonului. Braţul Nadinei continua să plutească inert în aer.

― Acum poţi