Cărți «Stephen King (citeste top romane de dragste pdf) .pdf 📖». Rezumatul cărții:
Dar el era cel mai puternic om de pe faţa pământului, nu? Poate să fi fost şi alţii pe măsura lui, în Rusia, China sau Iran, dar până să se măsoare cu ei trebuia să mai treacă cel puţin zece ani de aici înainte. Tot ceea ce conta în momentul respectiv era să-şi menţină autoritatea, ştia asta, simţea asta. Că era puternic, iată singurul lucru pe care idiotul putea să-l spună... asta dacă reuşea să nu se piardă în deşert sau să îngheţe în munţi. Nu putea să le spună decât că oamenii lui Flagg trăiau cu frica Momâii Ambulante şi aveau să asculte orice comandă a Momâii Ambulante. Nu avea cum să le spună decât lucruri care să-i demoralizeze şi să-i lipsească şi mai mult de voinţă. Atunci de ce-l domina acel sentiment neclintit şi apăsător că acest Cullen trebuie găsit şi ucis înainte de a părăsi Vestul?
Pentru că asta doresc şi voi obţine ceea ce doresc, şi nu este nevoie de niciun alt motiv.
Şi Trashcan Man. Crezuse că poate să şi-l scoată cu totul din minte pe Trash. Îşi făcuse iluzia că Trashcan Man poate fi aruncat ca o sculă stricată. Dar el reuşise să facă ceea ce întreaga Free Zone n-ar fi fost în stare. Aruncase noroi în mecanismul aparent perfect conceput de Omul Întunecat în vederea cuceririi.
Am judecat greşit...
Era un gând oribil, pe care nu-şi putea permite să-l ducă până la ultimele concluzii. Îşi aruncă paharul peste parapetul puţin înalt al acoperişului şi-l văzu răsucindu-se şi scânteind în soare, din ce în ce mai departe, apoi coborând. Îl fulgeră un gând răutăcios, de copil apucat: Sper să nimerească pe careva în cap!
Jos, la mare distanţă, paharul lovi asfaltul parcării şi explodă... atât de departe, încât Omul Întunecat nici măcar nu auzi.
Nu găsiseră şi alte bombe la Indian Springs. Întorseseră totul cu fundul în sus. Se-nţelegea astfel că Trash minase primele lucruri care-i ieşiseră în cale, elicopterele din hangarul 9 şi camioanele cu combustibil din garajul de alături.
Flagg îşi reînnoise ordinul ca Trashcan Man să fie ucis de îndată ce va apărea. Gândul că Trash bântuia prin toate acele foste proprietăţi guvernamentale, unde doar Dumnezeu ştie ce putea fi depozitat, îl făcea vizibil nervos.
Nervos.
Da. Acel minunat sentiment de siguranţă se evapora. Când începuse să se evapore? Nu putea spune cu siguranţă. Tot ce ştia era că lucrurile începuseră să meargă prost. Şi Lloyd era conştient de asta. Îşi dădea seama după felul în care îl privea: Poate n-ar fi fost o idee rea ca Lloyd să sufere un accident înainte de sfârşitul iernii. Era prieten prea bun cu cei mai mulţi dintre oamenii din garda palatului, ca Whitney Horgan sau Ken DeMott. Ba chiar şi cu Burlson, care dăduse în vileag chestia cu lista roşie. Se gândi într-o doară să-l jupoaie de viu pe Paul Burlson pentru gafa comisă.
Dar dacă Lloyd ar fi ştiut de lista roşie, nimic din toate acestea nu s-ar fi...
― Taci din gură, mormăi el. Taci... din... gură...
Dar gândul nu se lăsa alungat atât de uşor. De ce nu-i comunicase şi lui Lloyd numele conducătorilor din Free Zone? Nu ştia, nu-şi aducea aminte. La momentul respectiv, existase probabil un motiv cât se poate de valabil, dar cu cât încerca mai mult să şi-l amintească, cu atât îi aluneca printre degete. Oare fusese vorba de hotărârea viclean-prostească de a nu lăsa prea multe ouă în aceeaşi traistă – sentimentul că nu trebuie să încredinţeze unei singure persoane prea multe secrete, chiar şi unui om atât de prost şi de credincios ca Lloyd Henreid?
Pe figură i se zugrăvi tulburarea. Oare luase mereu asemenea hotărâri stupide?
Şi cât de credincios îi era Lloyd de fapt? Expresia aceea din ochii lui...
Deodată, hotărî să uite de toate şi să leviteze. Asta-l făcea întotdeauna să se simtă mai bine. Mai puternic, mai senin, apoi îi limpezea gândurile. Îşi ridică privirile spre cerul pustiului.
(sunt, sunt, sunt, SUNT...)
Tocurile uzate ale cizmelor se ridicară peste acoperiş, plutiră, se ridicară încă trei centimetri. Apoi cinci. Pacea se lăsă asupra lui, ştia acum că avea să găsească răspunsurile pe care le căuta. Mai întâi trebuie să...
― Sunt pe urmele tale, ştii?
La auzul acelei voci blânde şi monotone, se prăbuşi. Şocul violent i se transmise prin picioare şi prin coloana vertebrală până la falcă, stârnindu-i un clănţănit. Se răsuci pe călcâie cu sprinteneala unei pisici. Dar zâmbetul lui larg se veşteji la vederea Nadinei. Aceasta era înveşmântată într-o cămaşă albă de noapte, cu mulţi metri de material vaporos răspândiţi în jurul picioarelor. Părul, la fel de alb ca straiul, era răvăşit de vânt. Ai fi zis că este o sibilă palidă, ieşită din minţi, şi, oricât încercă să se stăpânească, lui Flagg i se făcu frică. Femeia se apropie, delicat, cu încă un pas. Avea picioarele goale.
― Vin. Stu Redman, Glen Bateman, Ralph Brentner şi Larry Underwood. Vin şi te vor omorî ca pe o nevăstuică, din cele care fură pui de găină.
― Sunt la Boulder, spuse el, se ascund pe sub paturi şi o bocesc pe negresa aia a lor moartă.
― Nu, îi răspunse ea cu indiferenţă. Au ajuns aproape de Utah. În curând vor fi aici. Au să te măture ca pe un gunoi.
― Taci din gură! Du-te jos!
― Voi coborî, spuse ea, apropiindu-se, iar acum ea era cea care zâmbea – un zâmbet ce-l umplea de groază. Roşul din obrajii lui, semn al furiei, se scurse, iar vitalitatea lui stranie şi fierbinte păru să piară şi ea. Pentru o clipă, lăsă impresia că ar fi un bătrân debil. Eu voi coborî... ceea ce ţi se va întâmpla şi ţie.
― Ieşi afară!
― Vom coborî, cânta ea, zâmbind... oribil. Jos, tot mai jos...
― Ei sunt la Boulder!
― Aproape că au ajuns aici.
― Coboară!
― Tot ceea ce ai făcut tu se destramă, şi de ce nu s-ar destrăma? Puterea răului nu durează decât relativ puţin. Oamenii şoptesc tot felul de lucruri despre tine. Spun că l-ai lăsat să scape pe Tom Cullen, un simplu băiat arierat, dar suficient de inteligent ca să-l înşele pe