Cărți «Stephen King (citeste top romane de dragste pdf) .pdf 📖». Rezumatul cărții:
Nu mă voi teme de niciun rău, murmură el în vis. Da, chiar dacă merg prin valea umbrelor morţii, nu mă voi teme de niciun rău. De niciun rău.
Curând visele se pierdură în neant şi dormi profund.
A doua zi porniră devreme la drum; jucăria lui Larry marca fiecare kilometru străbătut cu un ţăcănit uşor. Şoseaua cobora în volute leneşe către Utah, pe domoala Pantă Vestică. La scurt timp după prânz lăsară Colorado în urmă. În seara aceea îşi făcură tabăra la vest de Harley Dome, Utah. Pentru prima oară liniştea li se păru apăsătoare şi malefică. Ralph Brentner adormi cu gândul: Acum suntem în Vest. Am ieşit din ograda noastră şi ne aflăm într-a lui.
Noaptea, Ralph visă un lup cu un singur ochi, roşu, care ieşise din tărâmurile cele sterpe ca să-i vegheze. Pleacă, îi porunci Ralph. Pleacă, nu ne este teamă. Nu ne este teamă de tine.
Pe 21 septembrie, după-amiază, pe la ora 2, trecuseră de Sego. Următorul oraş mare, potrivit hărţii de buzunar a lui Stu, era Green River. După care nu mai venea niciun oraş pe o distanţă foarte mare. După cum zisese Ralph, atunci avea să se vadă dacă Dumnezeu se afla sau nu alături de ei.
― De fapt, nu mă îngrijorează atât lipsa hranei, cât a apei, i se adresă Larry lui Glen. Mai toţi cei care porniseră la drum aveau prin maşini ceva de ronţăit, biscuiţi Orcos sau smochine Newtons sau ceva de genul ăsta.
― Domnul ne va binecuvânta, poate, cu ploile lui, îi spuse Glen zâmbind.
Larry îşi ridică ochii spre cerul albastru şi senin şi se strâmbă:
― Uneori mă bate gândul că, la urmă, bătrâna înnebunise.
― Poate că da, zise Glen cu blândeţe. Dar dacă citeşti cărţi teologice, descoperi că Domnul vorbeşte adesea prin cei care se află pe patul de moarte sau prin gura nebunilor. Ba chiar am impresia – uite cum iese la iveală iezuitul din mine – că există motive de natură psihologică perfect valabile. Nebunul sau muribundul au psihicul radical modificat. O persoană sănătoasă ar putea să filtreze mesajul divin, să-l modifice. Cu alte cuvinte, o persoană sănătoasă ar fi un proroc ratat.
― Căile Domnului, ştiu. Vedem printr-o sticlă întunecată. Sau, în orice caz, întunecată pentru mine. De ce e nevoie să batem tot drumul ăsta pe jos, când am fi putut să-l străbatem cu maşina într-o săptămână, este peste puterea mea de înţelegere. Dar de vreme ce ne-am înhămat la o faptă nebunească, mi se pare normal s-o împlinim tot într-un fel nebunesc.
― Ce facem noi acum are precedente în istorie, spuse Glen, şi mai cred că plimbarea noastră are motivaţii psihologice şi sociologice perfect logice. Nu ştiu dacă sunt sau nu raţiuni ale lui Dumnezeu, dar e sigur că sunt nişte raţiuni.
― Ce vrei să spui?
Stu şi Ralph se dădură şi ei mai aproape, ca să audă.
― Au existat mai multe triburi de indieni americani pentru care „a avea o vedenie” făcea parte integrantă din ritualul lor de maturizare. Când sosea vremea să devii bărbat, trebuia să pleci în pustietate, neînarmat. Acolo trebuia să ucizi un animal şi să născoceşti două cânturi – unul despre Marele Spirit şi celălalt despre dibăcia ta de vânător, călăreţ, războinic şi amant – şi să ai vedenia. Era interzis să mănânci. Trebuia să urci cât mai sus – mintal, dar şi fizic – şi să aştepţi să ţi se arate ceva. Ceea ce se şi întâmpla, la momentul potrivit. Foamea este un halucinogen nemaipomenit, chicoti el.
― Crezi că Mother ne-a trimis aici ca să avem vedenii? întrebă Ralph.
― Poate ca să căpătăm putere şi să ne sfinţim, printr-un proces de purificare, explică Glen. Ştii, când arunci lucruri, comiţi un gest simbolic. Talismanic. Atunci când arunci lucruri, îi arunci simbolic şi pe cei legaţi de tine prin acele lucruri. Începi un proces de curăţare. Începi să goleşti vasul.
Larry clătină încet din cap:
― Asta n-am prea înţeles-o.
― Uite, să ne închipuim o persoană inteligentă, din perioada de dinaintea epidemiei. Dacă-i strici televizorul, ce va face el seara?
― Citeşte o carte, spuse Ralph.
― Se duce în vizită la prieteni, spuse Stu.
― Ascultă muzică, spuse Larry, surâzând.
― Desigur, va face toate astea, zise Glen. Dar televizorul tot îi lipseşte. În locul unde era aşezat televizorul s-a căscat o gaură, în subconştientul ei, persoana gândeşte astfel: La ora 9 pregătesc câteva beri şi mă uit la fotbal. Iar când intră în cameră şi vede locul gol de pe măsuţă, suferă o dezamăgire teribilă. O parte a vieţii lui obişnuite s-a vărsat, nu-i aşa?
― Mda, consimţi Ralph. Odată televizorul nostru a fost stricat două săptămâni şi nu m-am simţit în apele mele până ce n-a apărut la locul lui.
― Gaura din viaţa respectivei persoane e cu atât mai mare cu cât se uită mai mult la televizor. Dar ceva s-a pierdut. Acum să-i luăm aceleiaşi persoane toate cărţile, toţi prietenii şi aparatul stereo. Avem de-a face cu un proces de golire şi cu o diminuare a eului său, în acelaşi timp. Este vorba de eurile dumneavoastră, domnilor – ele se transformă în nişte foi din sticlă. Sau, mai bine, devin nişte păhăruţe goale.
― Dar care-i rostul? se interesă Ralph. De ce trebuie să trecem prin toată gargara asta?
― Dacă citeşti în Biblie, vei vedea că prorocii aveau obiceiul să plece din când în când în sălbăticie – un fel de Turnee Magice şi Misterioase ale Vechiului Testament. Durata acestor călătorii era îndeobşte indicată prin expresia „patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi”, ceea ce în ebraică vrea să spună „nimeni nu ştie exact cât timp a fost plecat, dar în orice caz a durat mult”. Asta nu vă aduce aminte de nimic?
― Ba da, de Mother, răspunse Ralph.
― Acum gândiţi-vă la voi înşivă în ipostază de baterii. Ceea ce şi sunteţi, în realitate. Creierul vostru funcţionează pe bază de curent electric obţinut pe cale chimică. De altfel, şi muşchii funcţionează datorită unor sarcini electrice minuscule – o substanţă denumită