Până în momentul căderii, Stu gândi că panta era ceva mai blândă decât cea pe care o coborâse. Punctele de sprijin păreau mai bune, unghiul ceva mai puţin periculos. Dar suprafaţa era alcătuită din sol calcaros şi fragmente de stâncă, a căror cimentare fusese afectată de vremea umedă. Stu simţi că îl paşte ghinionul şi urcă extrem de atent.

Ajunsese cu pieptul deasupra marginii când, fără veste, fragmentul de stâncă pe care se sprijinea cu talpa stângă dispăru. Simţi că începe să alunece. Larry se grăbi să-l apuce de mână, dar de data asta rată mişcarea. Stu prinse marginea de asfalt a şoselei, dar o bucată se desprinse. Se holbă prosteşte la ea, în timp ce ritmul de coborâre sporea. O aruncă, simţindu-se ca un personaj de desene animate. Nu mai trebuie decât să chiţăie careva înainte de a ajunge pe fund.

Se lovi cu genunchiul de un corp dur şi-l străbătu un junghi de durere. Încercă să se prindă de suprafaţa lipicioasă a pantei, care defila pe lângă el cu o viteză alarmantă, dar de fiecare dată nu se alegea decât cu pumni de ţărână.

Se izbi de o piatră ce ieşea prin moloz ca un vârf mare şi bont de săgeată şi se rostogoli, cu respiraţia tăiată. Căzu liber de la vreo trei metri şi ateriză pe gambă într-un unghi prost. Auzi pocnetul fracturii. Durerea imensă îl copleşi instantaneu. Ţipă. Făcu o tumbă şi se prăbuşi pe burtă. Acum înghiţea ţărână. Bolovanii ascuţiţi îi zgâriau până la sânge obrajii şi braţele. Căzu din nou pe piciorul rănit şi simţi cum se mai rupe într-un loc. De data asta nu mai ţipă, ci urlă.

Alunecă ultimii cinci metri pe pântece, ca un copil pe tobogan. Când se opri, în sfârşit, avea pantalonii plini de noroi şi inima i se zbătea nebuneşte în piept. Piciorul lui era un foc alb. Haina şi cămaşa de dedesubt i se strânseseră sub bărbie.

Fractură. Cât de rea? Cât se poate de rea, judecând după ce simt. Cel puţin în două locuri, dacă nu mai multe. Şi o entorsă la genunchi.

Larry cobora panta în mici salturi, care păreau o replică aproape ironică la ceea ce tocmai păţise Stu. Apoi îngenunche lângă el şi-i puse aceeaşi întrebare pe care tocmai şi-o pusese şi Stu:

― E rău, Stu?

Stu se ridică sprijinindu-se în cot şi-l privi pe Larry; avea faţa albă din cauza şocului şi murdară de ţărână.

― Consider c-o să pot merge din nou cam în vreo trei luni, îi răspunse.

Îi venea să verse. Îşi ridică privirile spre cerul înnorat, îşi ridică pumnii şi-i scutură ameninţător:

― VAAIII, FIR-AR AFURISIT!

Ralph şi Larry îi prinseră piciorul în atele. Glen scosese la iveală o sticluţă cu ceea ce el numea „pilulele mele pentru artrită” şi-i dădu una lui Stu. Stu nu ştia ce anume conţin „pilulele pentru artrită”, iar Glen refuză să-i spună, dar durerea din picior se estompă, rămânând un fel de huruit venit din depărtare. Se simţea deosebit de calm, ba chiar senin. Îi veni în minte că trăiau un timp care le fusese dăruit nu neapărat pentru că se duceau să-l caute pe Flagg, ci în primul rând pentru că supravieţuiseră gripei supranumite Captain Trips. În orice caz, el ştia ce are de făcut... şi intenţiona să-şi respecte neapărat hotărârea. Larry tocmai terminase de vorbit. Toţi aşteptau cu sufletul la gură să-l asculte pe el.

Răspunsul lui fu cât se poate de simplu:

― Nu.

― Stu, i se adresă Glen cu duhul blândeţii, tu nu înţelegi...

― Înţeleg. Şi spun nu. Niciun fel de călătorie înapoi, la Green River. Nicio frânghie. Nicio maşină. E împotriva regulilor jocului.

― Ce naiba, asta nu e joacă! exclamă Larry. Ai să mori aici!

― Iar voi veţi muri aproape sigur în Nevada. Hai, porniţi la drum. Mai aveţi patru ore de lumină. Nu aveţi de ce să le irosiţi.

― Nu te părăsim, spuse Larry.

― Îmi pare rău, dar aşa veţi face. Eu vă spun asta.

― Nu, acum eu sunt conducătorul. Mother a spus că dacă ţi se întâmplă ceva...

― ...tu vei merge mai departe.

― Nu, nu.

Larry îi cercetă cu privirea pe Glen şi Ralph, căutându-le sprijinul. Aceştia îi răspunseră cu priviri încurcate. Kojak privea şi el întreaga scenă, urmărindu-i pe toţi patru cu coada frumos încolăcită în jurul labelor.

― Ascultă-mă, Larry, spuse Stu. Călătoria noastră se bazează pe ideea că bătrâna doamnă ştia despre ce vorbeşte. Dacă începi să te legi de asta, pui totul sub semnul întrebării.

― Mda, mi se pare corect, zise Ralph.

― Nu, nu-i deloc corect, ţăranule, sări Larry, imitând furios accentul de Oklahoma al lui Ralph. N-a fost voinţa Domnului ca Stu să cadă aici, n-a fost nici măcar făcătura Omului Întunecat. Cauza a fost pământul moale, asta-i tot, doar pământul moale! Eu nu te părăsesc, Stu. Nu mai las pe nimeni în urma mea.

― Ba da. Îl lăsăm aici, spuse Glen cu calm.

Larry se întoarse spre el şi-l măsură neîncrezător, ca şi cum s-ar fi simţit trădat.

― Am crezut că eşti prietenul lui!

― Sunt, dar asta nu are importanţă.

Larry râse isteric şi făcu câţiva paşi spre vale.

― Eşti nebun! Ştii?

― Nu, nu sunt. Am încheiat o înţelegere. Am stat în jurul patului în care-şi dădea duhul Mother Abagail şi am fost şi noi atinşi de aripa morţii. Ştiam de atunci că acest drum este aproape sigur un drum la moarte. Am acceptat înţelegerea. Acum trebuie s-o împlinim.

― Şi eu vreau acelaşi lucru, pentru numele lui Dumnezeu. De fapt, nici nu trebuie să fie Green River; putem să facem rost de o maşină, pe el îl punem în spate şi ne vedem de drum...

― Dar noi am promis că vom merge pe jos, spuse Ralph, apoi arătă spre Stu. Iar el nu poate să meargă.

― Corect. Bine. Are un picior rupt. Ce propuneţi să facem? Îl împuşcăm, ca pe un cal?

― Larry..., i se adresă Stu.

Înainte ca Larry să continue, Glen îl prinse de cămaşă trăgându-l spre el şi-i spuse cu voce rece şi severă:

― Pe cine încerci să salvezi? Pe Stu, sau pe tine?

Larry îl privea mişcând doar din gură, fără să vorbească.

― E foarte simplu, spuse Glen. Noi nu putem rămâne... iar el nu poate merge.

― Eu refuz să accept această situaţie, şopti Larry, livid.

― Este o încercare, spuse