în felul lui, cu Harold Lauder: la fel de imobil, dar cu priviri atente şi precaute. O faţă care nu trăda decât ceea ce dorea cu adevărat să trădeze.

― De acum înainte, tu conduci, spuse Stu. Te vei descurca?

― Nu ştiu, am să mă străduiesc.

― Tu vei lua hotărârile.

― Oare? Cea dintâi mi-a fost respinsă.

Ochii lui lăsau acum să se citească ceva: reproşul.

― Da, dar a fost pentru prima şi ultima oară. Ascultă... oamenii lui vor pune mâna pe voi.

― Mda, m-am gândit şi eu. Fie pun mâna pe noi, fie ne împuşcă într-o ambuscadă, ca pe nişte câini.

― Nu, cred că or să vă prindă şi-or să vă ducă înaintea lui. Asta se va întâmpla în următoarele câteva zile. După ce ajungeţi la Vegas, fiţi cu ochii în patru. Aşteptaţi. Se va-ntâmpla.

― Ce anume, Stu? Ce se va-ntâmpla?

― Nu ştiu. Lucrul pentru care am fost trimişi. Fiţi gata. Să ştiţi când va fi să fie.

― Ne vom întoarce să te luăm, dacă putem.

― Da, sigur.

Larry urcă repede malul şi se alătură celorlalţi doi. Îi făcură semn cu mâna. Stu le răspunse la salut, ridicând ambele braţe. Porniră. Pe Stu Redman nu l-au mai văzut niciodată.

CAPITOLUL 73

Cei trei îşi făcură tabăra la douăzeci şi cinci de kilometri vest de locul unde-l lăsaseră pe Stu. Întâlniseră un nou torent, dar de data asta mult mai mic. Motivul adevărat pentru care înaintaseră atât de puţin era că-şi pierduseră o parte din avânt. Era greu de zis dacă inima avea să le vină la loc. Picioarele le atârnau mai greu. Conversaţia lâncezea. Niciunul nu dorea să se uite în ochii celuilalt, de teamă să nu-şi vadă oglindită acolo propria-i vină.

Poposiră la lăsarea întunericului şi aprinseră un foc din lăstărişuri. Aveau apă, dar nu şi mâncare. Glen îşi umplu pipa cu ultimele fire de tutun, dar se întrebă deodată dacă Stu mai avea ţigări. Gândul acesta îi luă tot cheful de fumat şi-şi lovi uşor pipa de o bucată de stâncă, aruncând absent ultimele fire de Borkum Riff. Peste câteva minute, când o bufniţă ţipă de undeva, din întuneric, se uită în jur.

― Ia spuneţi, unde-i Kojak? întrebă el.

― Ia te uită, ce chestie ciudată! răspunse Ralph. Nu-mi aduc aminte să-l fi văzut, de câteva ore încoace.

Glen se ridică.

― Kojak! strigă el. Hei, Kojak! Kojak!

Vocea lui stârni un ecou singuratic în pustiu. Nu primi răspuns. Se aşeză la loc, copleşit de tristeţe. Scoase un oftat. Kojak îl urmase de-a lungul unui întreg continent. Acum dispăruse. Nici că se putea un semn mai rău.

― Crezi că i s-a întâmplat ceva? întrebă Ralph cu jumătate de gură.

― Mă gândesc că a rămas cu Stu, spuse Larry.

Glen tresări:

― Poate. Poate că asta s-a întâmplat.

Larry se juca, aruncând o piatră dintr-o mână în cealaltă.

― A spus că Dumnezeu îi va trimite un corb, ca să-l hrănească. Mă îndoiesc că există vreunul pe aici, prin urmare El i-a trimis un câine.

Focul trosni, şi un vârtej de scântei lumină înălţimile, pentru a se stinge apoi.

 

Când Stu văzu forma întunecată coborând malul şi furişându-se spre el, se sprijini de bolovanul de alături, cu piciorul întins ţeapăn înaintea lui, şi cu mâna amorţită găsi o piatră destul de mare. Frigul îl pătrunsese până la oase. Larry avusese dreptate. Două sau trei zile de stat în frig puteau să-l dea gata. Dar acum părea că sfârşitul era mult mai aproape. Kojak rămăsese alături de el până la asfinţit, apoi îl părăsise, ieşind cu uşurinţă din râpă. Stu nu-l chemase înapoi. Câinele avea să ia urma lui Glen şi să meargă mai departe cu ceilalţi. Poate şi el avea de jucat un rol. Dar acum regreta că nu rămăsese lângă el. Chiar dacă avea pilulele acelea, tot nu-şi dorea să fie sfâşiat de unul dintre lupii Omului Întunecat.

Apucă piatra mai strâns, iar forma neagră încremeni cam la vreo douăzeci de metri. Apoi, din nou începu să se apropie, o umbră mai neagră decât noaptea.

― Prea bine, vino, zise Stu răguşit.

Umbra neagră mişcă din coadă şi veni lângă el.

― Kojak?

Chiar el. Şi aducea un obiect în gură, pe care-l depuse la picioarele lui Stu. Se aşeză, mişcând din coadă şi aşteptând să fie lăudat.

― Ce câine minunat, spuse Stu uimit. Minunat câine!

Kojak îi adusese un iepure.

Stu îşi luă briceagul, îl deschise şi scoase intestinele iepurelui din trei mişcări iuţi. Culese maţele aburinde şi i le aruncă lui Kojak.

― Le vrei?

Kojak se arătă încântat. Stu jupui vânatul. Gândul de a-l mânca aşa, crud, nu-i stimula pofta de mâncare.

― Lemn? i se adresă lui Kojak, fără prea mare speranţă.

De-a lungul malului erau răspândite crăci şi cioturi aduse de inundaţie, dar nu la îndemână.

Kojak mişcă din coadă, dar nu se clinti.

― Aport? A...

Dar Kojak plecase ca un vârtej. O luă pe partea estică a râpii şi se întoarse cu o bucată mare de lemn uscat între fălci. O lăsă lângă Stu şi lătră. Coada i se mişca repede, încolo şi încoace.

― Minunat câine, repetă Stu. Bată-te să te bată! Aport, Kojak!

Lătrând de bucurie, Kojak plecă iarăşi. În douăzeci de minute, strânsese lemne suficiente pentru un foc mare. Stu alese cu grijă surcelele. Îşi inventarie chibriturile, constatând că avea o cutie şi jumătate. Aprinse surcelele la cel de-al doilea chibrit şi alimentă focul cu grijă. Nu peste multă vreme focul ardea în toată regula şi Stu, în sacul lui de dormit, se apropie de el cât mai mult cu putinţă. Kojak se întinsese de cealaltă parte a flăcării, cu botul pe labe.

Când focul se mai potolise, Stu înfipse iepurele într-o ţepuşă şi-l puse pe jăratic. Curând se răspândi un miros puternic şi savuros care-i stârni pofta. Kojak se ridică şi urmări şi el iepurele cu mare interes.

― Jumătate ţie şi jumătate mie, barosane, bine?

Peste cincisprezece minute trase ţepuşa din foc şi reuşi să rupă iepurele în două fără să-şi frigă degetele prea rău. Carnea era pe alocuri arsă, pe alocuri crudă, în orice caz, şunca de la Great Western Markets nu se compara cu ea. El şi Kojak mâncau de zor... şi, când erau pe terminate, ajunse până la ei un urlet care făcea să-ţi îngheţe sângele în vene.

― Isuse Cristoase! mormăi Stu, cu o ciozvârtă de iepure în gură.

Kojak sări în sus,