bine, atunci o voi face eu în locul vostru. Numele lui este Randall Flagg, cunoscut şi drept Omul Întunecat, cunoscut şi drept Omul Înalt, cunoscut şi drept Momâia Ambulantă. Nu-i spun unii dintre voi aşa? Vocea lui se înălţase până la notele acute şi limpezi ale furiei. O parte dintre cei din faţa lor schimbară priviri neliniştite, iar Burlson se trase un pas înapoi. Spuneţi-i şi Belzebut, pentru că şi aşa îl cheamă. Spuneţi-i Niarlahotep şi Ahaz şi Astarot. Spuneţi-i Ryelah şi Seti şi Anubis. Are nume câtă frunză şi iarbă şi este un apostat al iadului pe care voi îl pupaţi în cur. Vocea lui coborî din nou la tonul obişnuit, de conversaţie, şi le zâmbi dezarmant. Am considerat că e bine să stabilim astea de la bun început.

― Puneţi mâna pe ei, comandă Burlson. Puneţi mâna pe ei şi împuşcaţi-l pe primul care-ar face o mişcare.

În chip straniu, nimeni nu făcu nicio mişcare vreme de o secundă, iar Larry gândi: Nu o vor face, se tem la fel de tare de noi pe cât ne temem noi de ei, ba mai tare, deşi au arme...

Îl măsură pe Burlson şi i se adresă astfel:

― Te ţii de glume, canalie ce eşti! Noi vrem să mergem. De asta am şi venit.

Atunci se puseră şi ei în mişcare, ca şi cum Larry ar fi fost cel care le adresase ordinul. El şi Ralph au fost înghesuiţi pe bancheta din spate a unei maşini, Glen în cealaltă. Se aflau în spatele unor gratii din oţel, iar uşile nu aveau clanţe pe partea interioară.

Am fost arestaţi, îi trecu prin minte lui Larry. Constată că ideea îl amuza.

Patru bărbaţi se înghesuiră pe bancheta din faţă. Maşina trase cu spatele, se întoarse şi porni spre vest. Ralph oftă.

― Ţi-e frică? întrebă Larry în şoaptă.

― Păi nu prea-mi dau seama, ca să fiu cinstit. Îmi pare aşa de bine că nu trebuie să-mi mai tocesc picioarele, nici nu pot să-ţi spun.

Unul dintre cei din faţă întrebă:

― Bătrânul cu gura mare. El e şeful?

― Nu. Eu sunt.

― Cum te cheamă?

― Larry Underwood. El este Ralph Brentner. Pe celălalt îl cheamă Glen Bateman.

Se uită prin lunetă. Cealaltă hardughie venea în urma lor.

― Ce s-a întâmplat cu cel de-al patrulea?

― Şi-a rupt piciorul. A trebuit să-l părăsim.

― Drumul a fost greu, îmi închipui. Eu sunt Barry Dorgan. Securitatea Vegas.

Larry fu la un pas să-i dea un răspuns absurd – Mă bucur de cunoştinţă – dar se abţinu, zâmbind.

― Cât facem până la Las Vegas?

― Păi, nu putem goni foarte tare, din cauza blocajelor de pe drum. Am început să le înlăturăm, începând dinspre oraş, dar merge greu. O să ajungem în vreo cinci ore.

― Să vezi ce chestie, interveni Ralph, clătinând din cap. Suntem pe drum de trei săptămâni, iar de ajuns, cu maşina ajungem în câteva ore.

Dorgan se întoarse ca să se poată uita bine la ei.

― Nu înţeleg de ce aţi luat-o pe jos. De fapt, nu înţeleg nici de ce aţi venit la noi. Doar aţi bănuit că se va încheia cum s-a încheiat.

― Am fost trimişi, îi explică Larry. Ca să-l ucidem pe Flagg, cred.

― Aveţi şanse foarte mici, prietene. Tu şi cu prietenii tăi veţi ajunge drept în pârnaie, la Las Vegas County Jail. E ca-n Monopoly. Nu treci pe la Plecare, nu iei două sute de dolari. Este foarte interesat de voi. Ştia că veţi veni. Continuă după o pauză: Tot ce puteţi spera e s-o sfârşiţi cât mai repede. Dar nu cred c-o să vă facă această favoare. În ultima vreme n-a fost într-o dispoziţie prea grozavă.

― Din ce cauză? se interesă Larry.

Dar Dorgan păru să simtă că a spus destul – poate chiar prea mult. Se întoarse la locul lui fără să răspundă, iar lui Larry şi Ralph nu le rămase decât să urmărească derularea iute a peisajului de deşert. În doar trei săptămâni, viteza devenise iarăşi un lucru de mirare.

 

În fapt au avut nevoie de şase ore ca să ajungă la Vegas. Oraşul răsărea din mijlocul deşertului, ca o piatră preţioasă incredibil de frumoasă. Pe străzi erau o mulţime de oameni; ziua de lucru se terminase şi acum se bucurau de răcoarea începutului de înserare pe pajişti, pe bănci şi în staţiile de autobuz, sau stând în pridvorul defunctelor capele pentru oficiat căsătorii sau al dughenelor de amanetat. Urmăreau cu privirea maşinile lui Utah S.P., după care se întorceau la conversaţiile lor.

Larry se uita gânditor în jur. Electricitatea funcţiona, străzile fuseseră curăţate, iar urmele jafurilor dispăruseră.

― Glen avea dreptate. Trenurile lui merg conform orarului. Dar mă întreb, totuşi, dacă acesta este modul cel mai potrivit în care să-ţi organizezi calea ferată. Oamenii voştri, fără excepţie, par să aibă probleme cu nervii, Dorgan.

Dorgan nu-i răspunse.

Ajunseră la închisoarea ţinutului şi maşina trase în spatele clădirii. Cele două maşini de poliţie parcară într-o curte de ciment. Când coborî, strâmbându-se din cauza înţepenelii din muşchi, Larry constată că Dorgan pregătise două perechi de cătuşe.

― Ei, hai, las-o baltă.

― Îmi pare rău, dar este ordinul lui.

― N-am purtat cătuşe în viaţa mea, sări şi Ralph. M-au cules de pe stradă şi m-au băgat la beţivi de vreo câteva ori, înainte să mă căsătoresc, dar cătuşe nu mi-a pus nimeni niciodată.

Ralph vorbea încet, iar accentul lui de Oklahoma devenise extrem de pronunţat, semn că era extrem de furios.

― Am primit ordine clare, răspunse Dorgan. Să nu împingem lucrurile prea departe.

― Ai primit ordine, îl îngână Ralph. Ştiu cine-ţi dă ţie ordine. L-a omorât pe prietenul meu, Nick. De ce te-ai înhăitat cu blestematul ăla? Cât eşti singur, pari un tip destul de simpatic.

Îl ţintuia pe Dorgan cu o asemenea privire, era atât de supărat şi de mirat, încât acesta clătină din cap şi se uită într-altă parte.

― Asta-i treaba mea, şi am să mi-o îndeplinesc. Punct. Întindeţi mâinile, altfel vă pun cătuşele cu forţa.

Larry îi făcu pe plac şi-l întrebă:

― Ce-ai fost înainte?

― Poliţia Santa Monica. Detectiv doi.

― Şi eşti alături de el? Este... te rog să mă scuzi că-ţi spun asta, dar mie mi se pare ciudat.

Glen Bateman fu împins spre ei.

― De ce-l împingeţi, vreau să ştiu? se răsti Dorgan supărat.

― Dacă ai fi fost silit să asculţi vreme de şase ceasuri tâmpeniile individului