― Taci din gură, ticălos bătrân şi flecar! ţipă Lloyd.

Trase iarăşi şi faţa lui Glen Bateman dispăru. Trase iarăşi, şi trupul tresări ca o păpuşă fără viaţă. Lloyd continua însă să tragă. Plângea. Lacrimile se scurgeau pe obrazul lui sumbru, ars de soare. Îşi aduse aminte de iepurele de care uitase şi care-şi rosese propriile lăbuţe. Îşi aminti de Poke, de tipii din Lincolnul alb şi de Gorgeous George. Îşi mai aminti de închisoarea din Phoenix, de şobolan şi cum nu fusese în stare să mănânce umplutura saltelei. Îşi aminti de Trask, de piciorul acestuia, care după o vreme începuse să semene cu un pui fript. Apăsă din nou pe trăgaci, dar de data asta arma nu scoase decât un clinchet steril.

― Foarte bine, spuse Flagg cu blândeţe. Foarte bine. Minunat. Minunat, Lloyd.

Lloyd lăsă să-i scape arma pe jos şi se feri din calea lui Flagg.

― Să nu mă atingi! strigă el. N-am făcut-o pentru tine!

― Ba da. Aşa-ţi închipui tu, dar nu este adevărat.

Îşi întinse mâna şi prinse piatra neagră de la gâtul lui Lloyd, îşi închise pumnul asupra ei, iar când îşi deschise din nou mâna, piatra dispăruse. Fusese înlocuită cu o cheiţă din argint.

― Cred că-ţi promisesem, îi aminti Omul Întunecat. Într-o altă închisoare. Se înşela... eu îmi ţin promisiunile, Lloyd, nu?

― Da.

― Ceilalţi pleacă sau plănuiesc să fugă. Ştiu cine sunt ei. Cunosc toate numele. Whitney... Ken.... Jenny... da, da, ştiu toate numele.

― Atunci de ce nu?...

― De ce nu pun capăt acestui lucru? Nu ştiu. Poate că-i mai bine să-i las să plece. În afară de tine, Lloyd. Tu eşti sfetnicul meu bun şi credincios, nu-i aşa?

― Da, şopti Lloyd, bucurându-se de recunoaşterea supremă. Da, cred că sunt.

― Fără mine, în cel mai bun caz ai fi ajuns să te ţii de găinării, chiar dacă ai fi reuşit să ieşi viu din închisoare. Corect?

― Da.

― Băiatul acela, Lauder, ştia lucrul acesta. Ştia că prin mine poate ajunge mare. Mai important. De aceea venea la mine. Dar era prea plin de gânduri... prea plin de... Pe neaşteptate, căpătă un aer perplex şi bătrânicios. Apoi făcu un gest nerăbdător din mână şi zâmbetul îi înflori iarăşi pe faţă. Poate că merge prost cu adevărat. Poate că aşa este, dintr-un motiv pe care nici eu nu-l înţeleg... dar bătrânului magician i-au mai rămas câteva numere, Lloyd. Unul sau două. Ascultă-mă. Nu mai avem multă vreme, dacă vrem să punem capăt acestei... crize de încredere. Dacă vrem s-o înăbuşim în faşă, cum s-ar spune. Mâine trebuie să rezolvăm cu Underwood şi Brentner. Acum, ascultă-mă cu cea mai mare atenţie...

Lloyd se duse la culcare de-abia după miezul nopţii şi nu reuşi să adoarmă decât în primele ore ale dimineţii. Discută cu Rat-Man. Discută cu Paul Burlson. Cu Barry Dorgan, care se arătă de acord că ceea ce dorea Omul Întunecat putea – şi probabil trebuia – făcut înainte de lumina zorilor. Lucrările de construcţie începură pe pajiştea din faţa lui MGM Grand seara, pe la ora zece a zilei de 29, când la faţa locului apăru o echipă de lucru de zece oameni cu aparate de sudură, ciocane, bolţuri şi o provizie considerabilă de ţevi lungi, din oţel. Oamenii asamblau ţevile pe două camioane cu platformă dreaptă, în faţa fântânii. Lumina aparatelor de sudură atrase curând o mulţime de curioşi.

― Ia uite, mama-Angie! striga Dinny. Un spectacol cu artificii!

― Da, dar toţi băieţii cuminţi trebuie să fie în pat la ora asta.

Angie Hirschfield îl luă pe băiat din locul acela, cu o teamă secretă în inima ei, simţind că un lucru rău, poate la fel de îngrozitor ca Supergripa, era pe cale să se întâmple.

― Vreau să văd! Vreau să văd scânteile!

Dinny începu să bocească, dar ea îl prinse de mână şi-l trase de acolo repede şi hotărât.

Julie Lawry se apropie de Rat-Man, singurul tip din Las Vegas pe care-l considera prea fioros ca să se culce cu el... decât în caz de forţă majoră, poate. Pielea lui neagră lucea în lumina alb-albăstruie a sudurii. Era înţolit ca un pirat etiopian – pantaloni largi din mătase, o eşarfă roşie şi un şirag de dolari din argint atârnat de gâtul lui descărnat.

― Ce se întâmplă, Ratty? se interesă ea.

― Rat-Man nu ştie, scumpo, dar Rat-Man are o idee. Să ştii că are. S-ar zice că mâine avem o treabă neagră, foarte neagră. N-ai vrea să dăm repede o fugă şi să ne-o tragem, draga mea?

― Poate, răspunse Julie, dar numai dacă-mi spui şi mie de ce se fac pregătirile astea.

― Mâine o să afle tot Vegasul, zise Ratty. Poţi să pui pariu pe ce-ai tu mai dulce. Hai, vino cu Rat-Man, scumpo, şi-o să-ţi arate cele nouă mii de nume ale lui Dumnezeu.

Spre marea dezamăgire a lui Rat-Man, Julie o luase din loc, pe nesimţite.

Până să se ducă Lloyd la culcare, treaba fusese terminată şi mulţimea se risipise. Două cuşti mari fuseseră înălţate pe platforme. Pe laturile din stânga şi din dreapta ale fiecăreia se practicaseră orificii de formă pătrată. În apropiere aşteptau parcate patru maşini, fiecare prevăzută cu câte un cârlig pentru remorcă. De fiecare era prins câte un lanţ greu de oţel. Lanţurile şerpuiau prin iarba din faţa hotelului şi intrau în orificiile pătrate din cuşti.

La capătul fiecărui lanţ era prinsă câte o singură cătuşă de oţel.

În zorii zilei de 30 septembrie, Larry auzi cum se deschide uşa de la capătul blocului de celule. Zgomotul de paşi se apropie repede pe coridor. Larry stătea întins pe pat, cu mâinile sub ceafă, în noaptea aceea nu dormise. În acele ore (se gândise? se rugase?).

Era unul şi acelaşi lucru. Indiferent ce anume făcuse, vechea rană din el se închisese în sfârşit şi rămăsese împăcat cu sine. Simţise cum cele două fiinţe din el – cea reală şi cea ideală – se uniseră într-o singură făptură vie. Mamei sale i-ar fi plăcut Larry. Şi Ritei Blakemoor. Era un Larry căruia Wayne Stukey n-ar fi trebuit niciodată să-i explice pe ce lume se află. Era un Larry pe care l-ar fi plăcut până şi de mult uitata specialistă în igienă bucală.

Voi muri. Dacă există Dumnezeu – iar acum