o îngrozea când era mică) – o femeie înaltă, cu părul pe cale să încărunţească, pieptănat cu grijă în sus şi de obicei coafat, o femeie înaltă, îmbrăcată într-o rochie verde, elegantă, şi ciorapi de culoarea pielii, impecabili. Se duse lângă cămin, un loc unde se refugia întotdeauna în momentele grele. Pe consola de marmură, dedesubtul flintei cu cremene, se afla un album mare. Carla avea veleităţi de genealogist amator, iar între copertele albumului îşi adunase întreaga familie... sau din 1638 încoace, cel puţin, când cel dintâi strămoş cunoscut se ridicase destul de mult din masa anonimă a londonezilor ca să fie înregistrat în nişte catastife bisericeşti din epoca respectivă sub numele de Merton Downs, francmason. Arborele genealogic al familiei ei fusese publicat cu patru ani în urmă în revista The New England Genealogist, Carla însăşi fiind autoarea compilaţiei extrase din cele mai diverse documente.

Acum mângâia absent cu degetele albumul în care se adunaseră cu multă trudă o mulţime de nume, un teren sigur pentru ea, unde nimeni nu avea dreptul să pătrundă. Oare nu existau printre cei de acolo şi hoţi? se întrebă Frannie. Sau alcoolici? Sau mame care nu apucaseră să se căsătorească?

― Cum poţi să ne faci o asemenea figură, tatălui tău şi mie? spuse ea într-un târziu. Este vorba de băiatul acela, Jesse?

― Jesse a fost. Jesse este tatăl.

Carla tresări la auzul acestui cuvânt.

― Cum ai putut să faci un asemenea lucru? repetă Carla. Ne-am străduit cât am putut să te creştem cum se cuvine. Asta mi se pare... pur şi simplu...

Îşi duse mâinile la ochi şi începu să plângă.

― Cum de-ai putut face aşa ceva? strigă ea. După tot ce-am făcut noi pentru tine, asta-i mulţumirea noastră? S-o iei razna... şi să... să te împreunezi cu un băiat, ca o căţea în călduri! Eşti un soi rău! Soi rău!

Se topea de plâns, sprijinită de consolă, cu o mână la ochi, în timp ce cu cealaltă continua să mângâie mecanic copertele din pânză verde ale albumului. Între timp, pendula bunicului continua să bată.

― Mamă...

― Să nu-mi mai spui nimic! Am auzit destul!

Frannie se ridică de pe scaun cu gesturi ţepene. Avea senzaţia că picioarele îi sunt din lemn, lucru imposibil, având în vedere că-i tremurau. Şi ei începuseră să-i dea lacrimile, dar nu-i păsa; de această dată, n-avea să se mai lase înfrântă de camera asta nesuferită.

― Eu plec acum.

― Ai mâncat la masa noastră! ţipă Carla pe neaşteptate. Te-am iubit... şi ne-am îngrijit să nu-ţi lipsească nimic... şi uite cu ce ne alegem drept răsplată! Soi rău! Asta eşti, soi rău!

Orbită de lacrimi, Frannie se împiedică. Laba piciorului drept se izbi de glezna celui stâng. Îşi pierdu echilibrul şi căzu, cu mâinile întinse înainte. Se lovi cu tâmpla de măsuţa pentru servitul cafelei, iar cu un braţ dărâmă o vază cu flori. Nu se sparse, dar apa ţâşni din ea gâlgâind şi lăsând o pată cenuşie de nuanţa ardeziei pe cenuşiul ca penele de porumbel al covorului.

― Ia te uită! urlă Carla, aproape triumfător. Lacrimile îi făcuseră cearcăne mari sub ochi şi-şi tăiaseră poteci prin stratul de fard. Avea o înfăţişare sălbatică, pe jumătate rătăcită. Uită-te ce-ai făcut, ai distrus covorul, covorul de la bunica ta...

Frannie rămase aşezată pe covor, frecându-se la cap pentru a scăpa de ameţeală şi continuând să plângă; ar fi vrut să-i spună maică-sii că nu era decât apă, dar în momentul acesta se simţea cu totul vlăguită şi nu foarte sigură pe sine. Oare era cu adevărat doar apă? Nu cumva pătase covorul cu urină?

Mişcându-se din nou cu viteza aceea de fantomă, Carla Goldsmith ridică vaza şi o scutură pe dinaintea lui Frannie.

― Care-i mişcarea ta următoare, domnişoară? Ai cumva de gând să rămâi tot aici? Te aştepţi cumva din partea noastră să te ţinem pe masă şi casă în timp ce tu zburzi prin tot oraşul? Asta-i situaţia, n-ai ce-i face. Ei bine, nu! Nu! Eu nu accept aşa ceva. Nu voi accepta aşa ceva!

― Nu vreau să stau aici, murmură Frannie. Aşa ţi-ai închipuit tu?

― Şi unde o să te duci? Cu el? Mă îndoiesc.

― La Bobbi Rengarten în Dorchester sau la Debbie Smith în Somersworth, presupun. Frannie se adună încet de pe jos şi se ridică. Încă mai plângea, însă în acelaşi timp era şi furioasă la culme. Însă nu cred că este treaba ta.

― Nu este treaba mea? repetă Carla, ţinând încă vaza în mână. Obrajii ei erau albi ca hârtia. Nu este treaba mea? Adică ceea ce faci tu atât timp cât te mai afli sub acoperişul meu nu mă interesează şi pe mine! Putoare nerecunoscătoare ce eşti!

O pălmui pe Frannie, cu multă putere. Capul i se balansă spre spate. Încetă să se mai maseze la tâmplă, mângâindu-şi în schimb obrazul lovit şi căutând spre maică-sa cu o privire încărcată de mirare.

― Asta-i mulţumirea cu care ne alegem după ce te-am văzut intrată într-o şcoală cumsecade, continuă Carla, dezgolindu-şi dinţii într-un zâmbet nemilos şi teribil. Şi pe care n-o vei mai termina niciodată. După ce te căsătoreşti cu el...

― N-am să mă căsătoresc cu el. Şi nu voi renunţa la şcoală.

Ochii Carlei se căscară şi mai mult. Se holba la Frannie ca şi cum ea, Frannie, şi-ar fi pierdut minţile.

― Ce tot spui acolo? Un avort? Vrei să faci un avort? După ce că eşti o târfă, vrei să fii şi o ucigaşă, pe deasupra?

― Am de gând să nasc acest copil. Va trebui să-mi amân semestrul din primăvară, dar pot să termin vara viitoare.

― Şi cum crezi tu că vei reuşi să te descurci ca să-ţi termini studiile? Pe banii mei? Dacă la asta te-ai gândit cumva, să ştii că socoteala ta e greşită. O fată modernă, ca tine, nu are nevoie de ajutor din partea părinţilor ei, nu-i aşa?

― Nu pot să afirm că n-aş avea nevoie de ajutor, spuse Frannie încet. Banii... ei bine, am să mă descurc.

― N-ai pic de ruşine! Nu te gândeşti decât la tine, ceilalţi nici nu există! ţipă Carla. Doamne Dumnezeule, nici nu vreau să mă gândesc ce consecinţe va avea fapta ta asupra tatălui tău şi asupra mea! Dar ţie puţin îţi pasă! Îi vei distruge