În jur erau oameni.

Se răspândiseră pe pajişte, într-un cerc neregulat. Stăteau în parcarea cazinoului, pe treptele ce urcau spre recepţia hotelului, pe aleea rotundă unde oaspeţii îşi lăsau odinioară maşinile, în vreme ce portarul fluiera după un băiat din parcare. Se răspândiseră chiar şi în stradă. O parte dintre băieţii mai tineri îşi ridicaseră prietenele pe umeri, ca să vadă mai bine festivităţile ce aveau să urmeze. Murmurul acela profund era zgomotul făcut de gloata-animal.

Larry îi trecu în revistă pe cei din jur, şi nici măcar o singură privire nu rezistă ochilor săi. Feţele lor erau livide şi pierite, marcate de semnul morţii şi părând să aibă ştiinţă de asta. Totuşi, se adunaseră aici.

El şi Ralph fură înghiontiţi spre cuşti şi, din mers, Larry observă automobilele cu lanţurile şi cârligele lor. Dar Ralph înţelese cel dintâi rostul lor. Fapt normal, dacă te gândeai că-şi petrecuse cea mai mare parte a vieţii lucrând cu şi în preajma a tot soiul de mecanisme.

― Larry, au de gând să ne rupă în bucăţi! îi comunică el cu vocea uscată.

― Haideţi băieţi, hopa sus, îi îndemnă Rat-Man, suflându-le în faţă o duhoare stătută, cu iz de usturoi. Urcă, faţă palidă, tu şi cu amicu’ tău o să călăriţi pe tigru.

Larry se căţără pe platformă.

― Dă-mi cămaşa, faţă palidă.

Larry îşi trase cămaşa şi rămase cu pieptul gol, în aerul răcoros şi plăcut al dimineţii. Se dezbrăcase şi Ralph. Un val de comentarii se răspândi în mulţime, pentru ca apoi să piară. Erau amândoi teribil de slabi, din pricina călătoriei; li se vedeau limpede toate coastele.

― Treci în cuşcă, faţă palidă.

Larry se conformă.

Barry Dorgan era cel care dădea acum ordinele. Se fâţâia dintr-un loc într-altul, verifica totul, cu o expresie de profund dezgust pe chip.

Cei patru şoferi se urcară la volan şi porniră motoarele. După o clipă de aparentă indiferenţă, Ralph apucă una dintre cătuşele sudate ce atârnau în cuşcă şi o aruncă prin orificiul cel strâmt. Îl lovi pe Paul Burlson la cap, iar în gloată se stârni un chicot nervos.

― Lasă-te de figuri de-astea, dacă nu vrei să pun pe careva să te ţină, i se adresă Dorgan.

― Lasă-i să-şi facă treaba, îl sfătui Larry pe Ralph. Apoi, către Dorgan: Hei, Barry, aşa te-au învăţat la Departamentul de Poliţie din Santa Monica?

Un nou val de râs străbătu mulţimea.

― Poliţia se poartă brutal! strigă un suflet cutezător.

Dorgan se înroşi la faţă, dar nu spuse nimic. Continuă să introducă lanţuri în colivia lui Larry; acesta scuipă pe ele, puţin surprins să constate că mai avea suficientă salivă. Urale timide izbucniră din partea din spate a gloatei, iar el se gândi: Poate că despre asta e vorba, poate că se vor răscula...

Dar în inima lui nu-şi făcea iluzii. Feţele lor erau prea albe şi prea posomorâte. Gesturile de bravadă din spate erau lipsite de importanţă. Ele nu aveau mai multă semnificaţie decât şotiile unor copii într-o sală de clasă. Îndoieli şi nemulţumiri existau, Larry o simţea prea bine. Dar Flagg reuşea să denatureze până şi asta. Oamenii de aici aveau să se strecoare, la miez de noapte, în imensul spaţiu gol în care se transformase lumea. Iar Momâia Ambulantă avea să-i lase să fugă, ştiind că-i era de ajuns să păstreze un nucleu de duri, oameni ca Dorgan şi Burlson. Fugarii şi şovăielnicii puteau fi adunaţi mai târziu, poate pentru a fi puşi să plătească preţul credinţei lor imperfecte. Aici nu avea să se dezlănţuie niciun fel de rebeliune deschisă.

Dorgan, Rat-Man şi un al treilea se înghesuiră în cuşcă, împreună cu el. Rat-Man deschisese cătuşele prinse de lanţuri, pregătindu-se să prindă încheieturile lui Larry în ele.

― Întinde-ţi braţele, spuse Dorgan.

― Nu-i aşa că legea şi ordinea sunt nişte lucruri minunate, Barry?

― Întinde-le, fir-ar să fie!

― Nu arăţi prea bine, Dorgan... nu cumva te supără inima, de câteva zile încoace?

― Îţi spun pentru ultima oară, prietene. Întinde-ţi braţele prin găuri!

Ceea ce Larry şi făcu. Peste câteva clipe, brăţările erau prinse la încheieturi. Dorgan şi ceilalţi se retraseră şi zăvorâră uşa. Larry se uită spre dreapta şi-l văzu pe Ralph stând în cuşca lui, cu fruntea în jos şi braţele lipite de trup. Avea şi el mâinile încătuşate.

― Oameni buni, ştiţi că asta e o nedreptate! strigă Larry, a cărui voce, călită de anii cât fusese cântăreţ, ieşea din piept cu forţă surprinzătoare. Nu mă aştept să ne săriţi în ajutor, ci doar să nu uitaţi! Suntem trimişi la moarte pentru că lui Randall Flagg îi este frică de noi! Se teme de noi şi de oamenii din mijlocul cărora am venit! Mulţimea murmură. Să nu uitaţi felul în care am murit! Şi să nu uitaţi că data viitoare va fi rândul vostru să muriţi la fel, fără cinste, ca nişte animale în cuşcă!

Acelaşi murmur, mai puternic şi mai nervos... apoi linişte.

― Larry! strigă Ralph.

Flagg cobora treptele de la Grand, cu Lloyd Henreid alături. Flagg purta jeanşi, o cămaşă în carouri, jacheta lui de jeanşi cu cele două insigne pe buzunarele de la piept şi cizmele de cowboy, cu tocuri tocite. În liniştea ce se lăsase, zgomotul acelor tocuri măsurând calea pe treptele de ciment rămăsese singurul sunet... un sunet venit din afara timpului.

Omul Întunecat rânjea.

Larry se uită la el de sus. Flagg se opri între cele două cuşti şi-i cercetă. Rânjetul lui era sumbru şi fermecător. Se vedea limpede că exercită un control absolut, iar Larry simţi instinctiv că acesta era momentul suprem de cumpănă, apoteoza vieţii sale.

Flagg le întoarse spatele şi înfruntă mulţimea. Toate privirile fugiră din calea lui.

― Lloyd, pronunţă el calm, iar acesta, livid, speriat şi bolnav, îi înmână lui Flagg o bucată de hârtie, făcută sul, ca un pergament.

Omul Întunecat o desfăşură, o ridică şi începu să citească. Vocea lui profundă, sonoră şi plăcută tulbura liniştea ca o undă de argint pe un lac întunecat.

― Veţi şti că acesta este un act valabil, pe care eu, Randall Flagg, mi-am pus pecetea astăzi, 30 septembrie, anul una mie nouă sute şi nouăzeci, cunoscut acum drept Anul Unu, anul epidemiei.

― Numele tău nu este Flagg! urlă Ralph, stârnind un freamăt neliniştit în mulţime. De ce nu le mărturiseşti numele tău adevărat?

Flagg nu-l