am simțit că aș vrea să pun mâna pe o clipă și să o strâng în pumn a fost cu un an în urmă. Într-o zi de iarnă. Ninsese toată noaptea și dimineață totul era perfect. Exact așa. Perfect și neatins. Neînceput. Am ieșit în parc cu fata, și ea s-a așezat în fund pe sanie și a rămas să se uite la lacul înghețat și la pomii grei de zăpadă. Și nu știu să spun ce din imaginea aia – fața ei perfectă, cu obrajii înroșiți de ger, lacul imobil, albul ăla care ținea parcă de cald sau senzația de somnolență a parcului, cu noi două drept singure forme însuflețite – dar ceva știu că m-a făcut să mă simt copleșită de frumusețe și că mi-a venit să plâng. Nu de emoție. De altceva. De ceva aproape dureros, ceva care m-a împins să apuc sania de sfoară și să o trag după mine, pe malul lacului, spre ieșire, spre casă, spre locul ăla unde nu mă simțeam neapărat fericită, cât în siguranță.

Mă țin cu o mână de măsuță cât mă aplec să caut, în geanta lăsată pe jos, o umbrelă. Nu am și mă gândesc că ar fi o ocazie bună să-mi cumpăr una. Agende și umbrele. Niciodată nu mi se par suficiente. Exact genul ăla de accesoriu de care nu e musai nevoie, dar care face diferența. Încă un pic și o să fie aici, cu mine, îmi zic și mă ridic și încep să mă îmbrac. Încă un pic și o să pot să fiu și eu ca fata aia brunetă, cu părul negru și cu cizme gri.

– Ești cu cele două iubiri – cu Parisul și cu mine!

Așa îmi va spune câteva ore mai încolo în timp ce noaptea va întuneca apele Senei. Mă surprind zâmbind. Mă gândesc la tata. Într-o zi, a venit acasă cu un pachet uriaș învelit într-o hârtie urâtă, maro-închis. Părea un tablou gigantic, aproape cât tabla de la școală. A smuls hârtia și mi-a arătat mândru cea mai mare hartă pe care o văzusem vreodată. A Parisului. Frumos înrămată, cu toate monumentele, catedralele, piețele, grădinile la vedere.

– O să o punem la tine în cameră, deasupra patului. Așa, când o să mergem amândoi să batem bulevardele, o să știi ce e de văzut.

Tata. Imposibil să-l contrazici, să-i spui nu. Sau, dacă o făceai, trebuia să fii pregătit să-ți asumi riscuri. Căci oricând se putea supăra. Eu nu negociam. N-aveam puterea. Eram prea mică. Așa că am tăcut din gură și am început să dorm cu Parisul lângă mine.

Îmi iau geanta de pe jos și, înainte să ies în stradă, mă opresc la toaletă. Mai ales ca să mă uit în oglindă și să fiu sigură că turbanul care-mi ascunde scalpul abia acoperit de păr nu s-a mișcat de la locul lui. Încă nu a crescut suficient de lung încât să umblu fără nimic pe cap. Deși ar putea să nu-mi pese. Dar îmi pasă. Îmi caut un ruj în geantă. Afară miroase a cornuri calde. Mi-e un pic foame, însă o să-l aștept și pe el, să mâncăm împreună. Nu-mi place să mănânc singură. Încă o oră.

O iau pe jos către gară. Așa fac și mișcare – sportul ajută celulele să se oxigeneze, îmi tot spune medicul la fiecare vizită – și profit un pic și de oraș. Merg pe Magenta și de acolo, tot înainte. Nu am nevoie să întreb. Am avut suficient timp să învăț harta pe dinafară. Mai ales în nopțile cu lună plină, când nu reușeam să adorm, număram monumentele cum alții numărau oile. Încă un pic și am ajuns. Douăzeci de minute. Zăresc acoperișul gării. Afară, cerul s-a colorat deja a noapte și peste tot se aprind lumini, semn că viața dă să înceapă. S-a oprit și ploaia. Intru în gară și mă așez pe un scaun, cu ochii către peron. Zece minute. Mă gândesc la tata. Nu am apucat să vedem Parisul împreună. Nici măcar la Sorbona nu am ajuns. Totuși, ca un făcut, m-am măritat la 25 de ani. Iar când m-am mutat la casa mea, am luat și harta cu mine.

 

*

 

O să sfârșești singură! Bătrână și singură! Așa mi se tot spune de când le-am zis că voi divorța. Nici nu mai știu cine mi-a zis-o ultima dată. Parcă o colegă de la birou sau poate să fi fost Flori, asistenta de la spital care îmi tot ia sânge, o dată pe lună. Tu ești nebună? Dai cu piciorul la atâția ani de căsătorie pentru ce?! Pentru o fantasmă? De când a aflat a început brusc să-mi vorbească cu tu, de parcă o femeie serioasă n-ar fi putut face o asemenea grozăvie. Țin minte că mi-am ținut gura și am întors capul, să nu văd cum intră acul în venă. Nu mi-e frică, dar nu-mi place să mă uit cum curge sânge, iar în ziua aia m-a și durut un pic, de parcă m-ar fi înțepat cu sete, doar-doar ar fi reușit să mă trezească la realitate. E complicat, i-am spus în timp ce apăsam la încheietură, să nu se învinețească, și Flori a ridicat din umeri și a început să completeze niște fișe, cu spatele la mine, lăsându-mă în plata Domnului.

Am ieșit pe hol și acolo, în fața liftului, mi-am dat seama că, de fapt, nici măcar nu era așa de complicat. Mai mult, nici măcar nu era nevoie de o explicație. De ce ai divorțat? Pentru că am vrut, na, e bine?! Aveam nevoie de spațiu, de cât mai mult spațiu doar pentru mine, și nu mai aveam chef să-l împart cu cei din jur și cu nevoile lor. Și apoi, în triunghiul ăsta cu mama, tata și copilul, eu aș fi rămas pentru totdeauna mama. Iată-mă, așadar, obligată să-i rup o latură, să-l fac linie, ca să fug pe ea, ca pe un bulevard, spre mine – aia pe care o