continent, micşorând astfel şansele unei campanii terestre de succes. Împărţită între luptele din Flandra, Germania şi nordul Italiei, pe de o parte, şi Canalul Mânecii, Indiile de Vest, Canada şi Oceanul Indian, pe de altei parte, strategia franceză a condus în mod repetat la eşecuri pe ambele fronturi, Guvernele franceze nu au fost niciodată dispuse să facă investiţiile necesare pentru a contracara supremaţia Marinei Regale engleze[167] şi – în condiţiile în care Franţa era exclusiv o putere terestră – au alocat marinei fonduri care ar fi putut fi utilizate pentru a întări armata. Franţa a reuşit să îşi umilească adversarul britanic doar în războiul din 1778–1783, abţinându-se de la orice operaţiuni în Germania, pentru a-i sprijini pe rebelii americani din emisfera vestică. În niciunul dintre celelalte războaie, Franţa nu s-a bucurat de avantajul concentrării strategice, având de suferit din această pricină.

În concluzie, Franţa vechiului regim a rămas întotdeauna, din punctul de vedere al dimensiunii, populaţiei şi bogăţiei sale, cel mai puternic dintre statele europene. Dar nu era suficient de mare sau de bine organizată pentru a fi o „superputere”. Fiind limitată pe uscat şi contracarată naval, ea nu a putut prevala împotriva coaliţiei pe care ambiţiile sale au născut-o în mod inevitabil. Acţiunile franceze au confirmat pluralitatea puterilor din Europa, mai degrabă decât să o tulbure. Doar atunci când energiile sale naţionale au fost transformate de Revoluţie şi valorificate apoi excelent de Napoleon, Franţa şi-a putut impune, pentru o vreme, ideile asupra continentului. Dar până şi aici succesul său a fost temporar şi niciun geniu militar nu a putut asigura controlul francez permanent asupra Germaniei, Italiei şi Spaniei, ca să nu mai vorbim de Rusia şi Marea Britanie.

 

Problema geostrategică a Franţei, aceea de a trebui să se confrunte cu adversari potenţiali pe mai multe fronturi, nu era unică, deşi această ţară şi-a înrăutăţit situaţia prin agresivitatea sa repetată şi lipsa ei cronică de direcţie. Cele două mari puteri germane ale perioadei – Imperiul Habsburgic şi Prusia – erau menite, de asemenea, din cauza poziţiilor lor geostrategice, să se confrunte cu aceeaşi problemă. Pentru Habsburgii austrieci, acest fapt nu era ceva nou. Conglomeratul impropriu distribuit al teritoriilor pe care le conduceau (Austria, Boemia, Silezia, Moravia, Ungaria, Milano, Napoli, Sicilia şi sudul Ţărilor de Jos după 1714 – vezi harta 5), corelat cu poziţia celorlalte puteri în raport cu aceste teritorii, solicita un efort diplomatic de coşmar, iar jongleriile militare nu avut în principal rolul de a păstra această moştenire. Pentru a o spori, era nevoie fie de geniu, fie de noroc sau, cel mai probabil, de amândouă.

Astfel, în timp ce diferitele războaie împotriva turcilor (1663–1664, 1683–1699, 1716–1718, 1737–1739, 1788–1791) au arătat că armatele austriece şi-au întărit în general poziţia în Balcani, această luptă împotriva unui Imperiu Otoman aflat în declin a consumat cea mai mare parte din energiile Vienei în respectivele perioade[168]. De exemplu, când turcii erau la porţile capitalei sale imperiale, în 1683, Leopold I a fost nevoit să rămână neutru faţă de Franţa, în ciuda provocării „reunirii” Alsaciei şi Luxemburgului cu Franţa realizate de Ludovic al XIV-lea în acelaşi an. Această ambivalenţă austriacă a fost mai puţin marcantă în timpul Războiului de Nouă Ani (1689–1697) şi al războiului subsecvent generat de problema succesiunii la tronul Spaniei (1702–1713), deoarece atunci Viena a trebuit să devină parte a unei gigantice alianţe antifranceze, însă ambivalenţa sa nu a dispărut complet nici măcar atunci. Desfăşurarea multor războaie de la sfârşitul secolului ni XVIII-lea părea încă foarte volatilă şi impredictibilă, atât pentru apărarea intereselor generale ale Habsburgilor în Europa, cât şi pentru prezervarea acestor interese în Germania, după ascensiunea Prusiei. Începând cu anexarea Sileziei de către Prusia în 1740, Viena a trebuit să îşi conducă întotdeauna politica externă şi militară cu un ochi aţintit asupra Berlinului. În acelaşi timp, aceasta a făcut diplomaţia Habsburgilor mai elaborată ca niciodată: pentru a controla o Prusie în ascensiune în spaţiul german, austriecii au trebuit să solicite asistenţa Franţei în vest şi, mai frecvent, a Rusiei în est. Dar Franţa, la rândul ei, nu era de încredere, apărând ocazional nevoia de a o ţine în şah printr-o alianţă anglo-austriacă (de exemplu, în anii 1744–1748). În plus, creşterea constantă a Rusiei a devenit încă un motiv de îngrijorare, în particular când expansionismul ţarist a început să ameninţe stăpânirea otomană a teritoriilor balcanice dorite de Viena. În ultimul rând, când imperialismul napoleonian a pus sub semnul întrebării independenţa tuturor celorlalte puteri din Europa, Imperiul Habsburgic nu a avut altă opţiune decât să se alăture oricărei mari coaliţii dispuse să conteste hegemonia franceză.

Harta 5. Europa în 1721

 

Războaiele de coaliţie de la începutul secolului al XVIII-lea împotriva lui Ludovic al XIV-lea şi cele de la sfârşitul secolului împotriva lui Bonaparte ne ajută mai puţin să înţelegem slăbiciunile Austriei decât conflictele din decursul secolului. Lupta îndelungată împotriva Prusiei de după 1740 este în mod deosebit revelatoare: ea ne demonstrează că, în pofida tuturor reformelor militare, fiscale şi administrative întreprinse, Viena nu putut prevala asupra unui stat german mai mic, care era considerabil mai eficient în cea ce priveşte birocraţia, strângerea veniturilor şi armata. În plus, devenea tot mai clar că puterile nongermane, Franţa, Marea Britanie şi Rusia, nu doreau nici eliminarea Prusiei de către Austria, nici alternativa. În contextul european mai larg, Imperiul Habsburgic devenise deja o putere de prima mână marginală şi avea să rămână astfel pană în 1918. Cu siguranţă că nu coborâse atât de jos pe listă ca Spania sau Suedia şi a evitat soarta Poloniei, însă din cauza descentralizării, a diversităţii etnice şi a situaţiei economice înapoiate imperiul a rezistat încercărilor administraţiilor care s-au succedat la Viena de a-l transforma în cel mai important stat european. Cu toate acestea, există un pericol în anticiparea acestui declin. După cum observa Olwen Hufton, „refuzul persistent şi, pentru unii, pervers al Imperiului Austriac de a se dezintegra în mod convenabil” este dovadă a faptului că el mai avea puteri ascunse. Dezastrele erau adesea urmate de accese de reformă, ce revelau totodată resursele considerabile pe care le deţinea Viena şi dificultatea de a pune mâna pe ele. Fiecare istoric al declinului austriac trebuie să explice cumva remarcabila încăpăţânare şi, ocazional, impresionanta rezistenţă militară împotriva forţei dinamice a imperialismului francez în cele aproximativ două decenii ale perioadei 1792–1815