În termeni geostrategici, situaţia Prusiei era foarte similară cu cea a Austriei, însă era foarte diferită sub aspect intern. Motivele ascensiunii rapide a acestei ţări la statutul de el mai puternic regat german nordic sunt bine-cunoscute. Nu trebuie decât să le enumerăm: geniul organizatoric şi militar a trei lideri – Marele Elector (1640–1688), Friedrich Willhelm 1 (1713–1740) şi Frédéric „cel Mare” (1740–1786); eficienţa armatei prusace conduse de ofiţerii iuncheri, armată căreia îi erau alocate patru cincimi din resursele taxabile ale statului; relativa stabilitate fiscală, bazată pe existenţa marilor domenii regale şi încurajarea comerţului şi a industriei; disponibilitatea de a face apel la soldaţi şi întreprinzători străini; faimoasa birocraţie prusacă din subordinea Comisariatului Militar General[170]. Însă era totodată adevărat că ascensiunea Prusiei a coincis cu colapsul puterii suedeze, dezintegrarea haoticului şi slăbitului regat polonez şi distragerile pe care le reprezentau pentru Imperiul Habsburgic numeroasele războaie şi Incertitudinea succesiunii din primele decenii ale secolului al XVIII-lea. Dacă monarhii prusaci au profitat de ocaziile care li s-au oferit, realitatea e deci că existau ocazii de care putea profita. În plus, umplând „vidul de putere” care se crease în zona central-nordică Europei după 1700, statul prusac a beneficiat totodată şi de poziţia sa vizavi de altă mare putere. Ascensiunea Rusiei a ajutat prin distragerea (şi erodarea puterii) Suediei, Poloniei şi Imperiului Otoman. Iar Franţa era destul de departe în vest pentru a nu constitui în mod curent un pericol mortal. Într-adevăr, aceasta putea funcţiona uneori ca un aliat util împotriva Austriei. În acelaşi timp, dacă Franţa ar fi înaintat agresiv înspre spaţiul german, alături de Prusia era foarte probabil să i se opună Habsburgii, olandezii Hanovra (prin urmare şi britanicii). Iar dacă această coaliţie ar fi eşuat, Prusia putea solicita cu mai multă uşurinţă la Paris încheierea păcii decât celelalte puteri. O alianţă antifranceză era uneori utilă pentru Berlin, dar nu imperativă.

Primii regi ai Prusiei au jucat foarte bine în acest context diplomatic şi geografic avantajos. În particular, obţinerea Sileziei – în opinia unora, zona industrială a estului a reprezentat un mare impuls pentru dezvoltarea capacităţii militare şi economice a statului. Însă limitările puterii reale a Prusiei în afacerile europene, date de dimensiune şi populaţie, au fost expuse în mod crud în Războiul de Şapte Ani (1756–1763), când circumstanţele diplomatice nu au mai fost atât de favorabile şi puternicii vecini ai lui Frédéric cel Mare erau hotărâţi să îl pedepsească pentru viclenia şi lipsa lui de onestitate. Doar efortul uimitor al monarhului prusac şi al trupelor sale bine instruite – corelat cu lipsa de coordonare a inamicilor săi – i-a permis lui Frédéric să evite înfrângerea în faţa unei „încercuiri” atât de înspăimântătoare. Totuşi, costurile materiale şi umane ale acestui război au fost enorme şi, în contextul osificării treptate a armatei prusace după 1770, Berlinul nu a mai putut rezista presiunilor diplomatice ulterioare ale Rusiei, ca să nu mai vorbim de asaltul curajos al lui Napoleon din 1806. Nici chiar recuperarea ulterioară sub conducerea lui Schamhorst, Gneisenau şi a altor reformatori militari nu a putut ascunde fundamentele încă inadecvate ale puterii Prusiei între 1813 şi 1815[171]. Aceasta era deja umbrită din punct de vedere militar de Rusia, se baza puternic pe subsidii din Marea Britanie, marele finanţator al coaliţiei, şi nu ar fi putut rezista împotriva Franţei de una singură. Regatul lui Frédéric Wilhelm al III-lea (1797-1840) era printre ultimele în clasamentul marilor puteri, ca şi Austria, şi avea să rămână astfel până la transformarea sa militară şi industrială din anii 1860.

*

*    *

Prin contrast, două dintre puterile mai îndepărtate, Rusia şi Statele Unite, s-au bucurat de o relativă invulnerabilitate şi de libertate faţă de ambivalenţele strategice care au afectat statele central-europene în secolul al XVIII-lea. Ambele viitoare superputeri au avut, fără îndoială, „frontiere nestatornice”, ce necesitau supraveghere, însă nici expansiunea americană peste Alegheni spre marile câmpii, nici expansiunea rusă de-a lungul stepelor nu au întâlnit societăţi avansate militar, care să reprezinte un pericol pentru ele[172]. Prin urmare, în relaţiile lor cu Europa Occidentală, au avut avantajul unui „front” relativ omogen. Fiecare din ele putea reprezenta o provocare – sau cel puţin o distragere – pentru unele dintre marile puteri recunoscute, păstrându-şi în acelaşi timp invulnerabilitatea conferită de distanţa la care se aflau faţă de principalele câmpuri de luptă europene.

Desigur, discutând despre o perioadă atât de îndelungată cum este cea dintre 1600 şi 1815, este important de menţionat că impactul Statelor Unite şi al Rusiei a fost mult mai evident la sfârşitul ei decât la început. Într-adevăr, în anii 1660 şi 1670, „America” europenilor nu era mai mult decât un şir de aşezări costiere izolate, în timp ce ţaratul moscovit de dinaintea lui Petru cel Mare era aproape la fel de îndepărtat şi chiar mai înapoiat. În termeni comerciali, amândouă erau „subdezvoltate”, fiind producătoare de cherestea, cânepă şi alte materii prime, şi importatoare de mărfuri manufacturate din regatul britanic şi Provinciile Unite. Continentul american la acea vreme era mai degrabă un obiect de dispută decât un factor de putere în sine. Ceea ce a schimbat această situaţie a fost succesul copleşitor al britanicilor la sfârşitul Războiului de Şapte Ani (1763), prin care francezii au fost eliminaţi din Canada şi Noua Scoţie, iar Spania din Florida de Vest. Eliberaţi de ameninţările externe care până atunci determinaseră loialitatea faţă de Westminster, coloniştii americani puteau insista doar asupra unei legături nominale cu Anglia şi, în cazul în care le-ar fi fost negată de un guvern imperial cu idei diferite, se puteau revolta. În plus, până la 1776, coloniile nord-americane crescuseră enorm. Populaţia, care atunci era de două milioane, se dubla la fiecare 30 de ani, înaintând către vest. Aceasta era prosperă economic, fiind autonomă în privinţa produselor alimentare şi a multor alte mărfuri. Aceasta însemna, după cum au descoperit britanicii pe pielea lor în următorii şapte ani, că statele rebele erau practic invulnerabile la operaţiunile exclusiv navale şi că erau prea întinse pentru a fi supuse de forţele armate aduse de la aproape 5000 de kilometri distanţă de pe insula-mamă.

Existenţa unor State Unite independente urma să aibă, cu timpul, două consecinţe majore pentru această istorie a tiparului schimbător al puterii mondiale. Prima a fost faptul că după 1783 a existat un important centru extraeuropean de producţie, prosperitate şi, în cele din urmă, de forţă militară, care avea să exercite influenţe pe termen lung asupra balanţei aşa