cum nu au făcut-o alte societăţi extraeuropene ca India sau China (aflate în declin economic). La mijlocul secolului al XVIII-lea, coloniile americane ocupau deja un loc semnificativ în tiparul comerţului maritim şi intrau în primele etape ezitante ale industrializării. După unele mărturii, naţiunea americană emergentă producea în 1776 mai multă fontă şi bare de fier decât Marea Britanie în totalitatea ei; şi apoi „producţia manufacturieră a crescut cu aproape 50%, astfel că la 1830 ţara devenise a şasea putere industrială a lumii dezvoltate”[173]. Având în vedere ritmul dezvoltării, nu e surprinzător că, încă din anii 1790, unii observatori au prezis Statelor Unite un rol important pentru secolul următor. A doua consecinţă avea să fie resimţită mult mai rapid, în special de Marea Britanie, al cărei rol ca putere de „flanc” în politica europeană a fost afectat de apariţia unui stat potenţial ostil în frontul său atlantic, ameninţându-i posesiunile din Canada şi Indiile de Vest. Aceasta nu a fost, bineînţeles, o problemă constantă şi distanţa apreciabilă implicată, împreună cu izolaţionismul Statelor Unite, a însemnat că Londra nu a trebuit să se raporteze la America în felul în care o făcea, de exemplu, Viena faţă de turci şi, ulterior, faţă de ruşi. Cu toate acestea, experienţa războaielor din 1779–1783 şi 1812–1814 a demonstrat foarte clar cât de dificil putea fi pentru Marea Britanie să se angajeze serios în luptele europene, dacă în spatele său Statele Unite erau ostile.

 

*

*    *

 

Ascensiunea Rusiei ţariste a avut un impact mult mai rapid asupra balanţei internaţionale de putere. Înfrângerea uimitoare a suedezilor la Poltava (1709) a alertat celelalte puteri asupra faptului că îndepărtata şi oarecum barbara Rusie moscovită avea de acum intenţia să joace un rol în afacerile europene. Când primul ţar, ambiţiosul Petru cel Mare, a creat rapid o marină pentru a-şi întări noile posesiuni la Marea Baltică (Karelia, Estonia, Livonia), Suedia a trebuit să ceară ajutorul Marinei Regale britanice, pentru a nu fi depăşită de acest colos estic. Însă, în realitate, polonezii şi turcii au avut cel mai mult de suferit de pe urma ascensiunii Rusiei, astfel că în 1796, când a murit Ecaterina a II-a, a adăugase încă 322.000 km2 la un imperiu deja enorm. Însă incursiunile temporare pe care forţele militare ruseşti le făceau în vest păreau şi mai impresionante. Ferocitatea şi tenacitatea neînfricată a trupelor ruseşti din timpul Războiului de Şapte Ani şi ocuparea temporară a Berlinului de către acestea în 1760 au schimbat rapid viziunea lui Frédéric cel Mare asupra vecinului său. Patru decenii mai târziu, forţele ruseşti comandate de generalul Suvorov erau active în Războiul Celei de-a Doua Coaliţii (1798–1802) în campaniile din Italia şi Alpi – o operaţiune la distanţă care a prevestit nemilosul avans militar de la Moscova la Paris dintre 1812 şi 1814[174].

Este dificil de măsurat cu precizie poziţia Rusiei în ierarhia secolului al XVIII-lea. Armata sa era adesea mai mare decât a Franţei şi se făceau, de asemenea, progrese importante în domeniul unor manufacturi importante (textile, fier). Era o ţară extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil de înfrânt de către oricare dintre rivalii săi vestici, iar statutul său de „imperiu posesor de praf de puşcă” i-a permis să înfrângă triburile estice de călăreţi şi să dobândească astfel resurse umane, materii prime şi terenuri arabile suplimentare ce, la rândul lor, au întărit poziţia Rusiei în rândul marilor puteri. Sub control guvernamental, ţara era în mod evident orientată spre modernizare în multe moduri, deşi ritmul şi succesul acestei politici au fost adesea exagerate. Au rămas multiple semne ale înapoierii: sărăcia lucie şi brutalitatea, venitul pe cap de locuitor extrem de scăzut, sistemul prost de comunicaţii, clima aspră, întârzierea tehnologică şi educaţională, fără a mai menţiona caracterul reacţionar şi incompetenţa mai multor Romanovi. Până şi formidabila Ecaterina era insensibilă la chestiunile economice şi financiare.

Însă relativa stabilitate a organizării tehnice şi militare europene din secolul al XVIII-lea a permis Rusiei (prin împrumutarea expertizei străine) să ţină pasul şi chiar să depăşească ţări cu resurse mai limitate. Iar acest avantaj brut al superiorităţii numerice avea să se erodeze abia în secolul următor, când revoluţia industrială a transformat scara şi viteza războiului. În perioada anterioară anilor 1840 şi în ciuda multiplelor defecte enumerate anterior, armata rusă putea deveni ocazional o forţă ofensivă formidabilă. Aproximativ trei pătrimi din finanţele statului erau alocate armatei. Iar soldatul obişnuit era capabil să îndure atât de multe privaţiuni, încât regimentele ruseşti puteau organiza operaţiuni la mare distanţă, aflate dincolo de posibilităţile celor mai multe dintre celelalte armate din secolul al XVIII-lea. Este adevărat că baza logistică a armatei ruse era adesea inadecvată (cai insuficienţi, un sistem de aprovizionare ineficient şi oficiali incompetenţi) pentru a susţine de una singură o campanie masivă. Marşul din 1813-1814 către Franţa s-a desfăşurat prin teritorii „prietenoase” şi a beneficiat de subsidii britanice generoase, însă aceste operaţiuni nu prea frecvente au fost îndeajuns pentru a crea Rusiei o reputaţie formidabilă şi un rol conducător în consiliile Europei, încă de pe vremea Războiului de Şapte Ani. În termeni strategici ampli, exista încă o putere care putea fi pusă în balanţă, pentru ca eforturile franceze de supremaţie asupra continentului în această perioadă să eşueze.

 

Cu toate acestea, scriitorii de la începutul secolului al XIX-lea, cum ar fi Tocqueville, se refereau de obicei la un viitor îndepărtat când afirmau că Rusia şi Statele Unite păreau „marcate de voinţa Cerului să conducă destinele a jumătate de glob”[175]. În perioada dintre 1660 şi 1815, mai degrabă decât aceşti giganţi continentali, cea care a făcut cele mai mari progrese, dislocând în cele din urmă Franţa de pe poziţia de cea mai mare putere, a fost o naţiune maritimă: Marea Britanie. Şi aici geografia a jucat un rol vital, deşi nu exclusiv. Acest avantaj britanic al localizării a fost descris acum aproape un secol în lucrarea clasică a lui Mahan, The Influence of Sea Power upon History (1890):

 

…dacă o naţiune este astfel situată încât nu e forţată să se apere pe uscat, nici tentată să îşi caute pe uscat expansiunea teritorială, ea are un avantaj, prin chiar unitatea orientării sale către mare, faţă de un popor ale cărui graniţe sunt continentale[176].

 

Afirmaţia lui Mahan presupune, desigur, câteva argumente suplimentare. Primul este că guvernul britanic nu ar fi fost distras dinspre flancurile sale –