În această perioadă, structura industriei a suferit schimbări continue, dar inegale. S-a produs dezintegrarea finală a vechiului sistem de breaslă, deoarece declinul industriei meşteşugăreşti şi-a urmat cursul inevitabil atât la oraş, cât şi la ţară, deşi mai lent. Printre cauze s-au numărat dezvoltarea procesării şi prelucrării la scară mare pe plan intern şi integrarea României în sistemul economic al Europei Occidentale, care şi-a deschis larg porţile pentru bunurile şi capitalul străin. Până în 1914, industria României în ansamblu înregistrase un progres remarcabil, însă persistau discrepanţe majore. Elemente-cheie ale unei baze industriale moderne, precum metalurgia şi construcţia de utilaje, erau practic inexistente, iar industria a rămas strâns legată de agricultură, întrucât predomina procesarea materiilor prime – alimente, produse forestiere şi petrol.

Capitalul străin a jucat un rol vital în dezvoltarea industriei grele şi a economiei în general. Sume substanţiale au început să intre în România după Războiul de Independenţă şi, pe lângă industrie, au fost investite în bănci, comerţ şi asigurări. În industrie, înaintea Primului Război Mondial, capitalul străin devenise predominant în gaz şi electricitate (95,5%), petrol (94%), zahăr (94%) şi metalurgie (74%). Capitalul anglo-olandez şi franco-belgian laolaltă reprezenta circa 57% din capitalul investit în industrie, iar capitalul străin a fost o prezenţă crucială în sistemul bancar după 1880, când sistemul naţional de instituţii de creditare a devenit pe deplin funcţional.

Industria a beneficiat de susţinerea considerabilă a Partidului Liberal. Începând cu 1886, acesta a instituit o politică industrială consecventă, bazată pe protecţionism şi susţinerea directă a statului pentru întreprinderile mari şi medii. Obiectivul pe termen lung al acestor măsuri şi al altora asemănătoare era crearea unei industrii capitaliste moderne, după modelul celei din Europa de Vest. Însă liberalii au insistat ca noua industrie naţională să fie controlată de români.

Şi reţeaua de transporturi a fost extinsă pentru a face faţă producţiei agricole şi industriale tot mai intense. Construcţia feroviară a început în 1865, iar până în 1914 erau daţi în folosinţă aproximativ 3.500 de kilometri. Ca în multe alte ramuri ale dezvoltării economice, statul şi-a asumat responsabilitatea pentru întregul sistem feroviar, care a devenit în cele din urmă monopol de stat în 1889. Căile ferate au stimulat economia, facilitând exporturile şi importurile. Între 1880 şi 1914, volumul bunurilor transportate s-a triplat, ajungând de la 3 milioane la aproape 9 milioane de tone pe an. De asemenea, căile ferate au contribuit în mod direct şi la dezvoltarea industriei, deoarece erau principalii consumatori de cărbune, acoperind aproape 90% din producţia anuală, şi erau cei mai importanţi clienţi de locomotive, vagoane de marfă sau de călători şi şine.

Aşadar structurile existente în 1914 le ofereau politicienilor, economiştilor şi teoreticienilor sociali români de diverse orientări aşteptări bine întemeiate cu privire la progresul economic şi social. Primul Război Mondial avea să-i supună pe ei şi pe compatrioţii lor testului suprem de trăinicie şi coeziune naţională ; după ce au trecut acest test, înfăptuirea României Mari în 1918 şi 1919 le-a întărit speranţele de dezvoltare şi bunăstare fără precedent.

Literatura a constituit un alt indicator al modernizării, al măsurii în care societatea românească devenea mai europeană. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, limbajul literar a devenit mai suplu şi mai expresiv, odată cu apariţia noilor genuri, precum romanul, şi cu impunerea noilor curente, îndeosebi a realismului şi a simbolismului. Creativitatea literară, la fel ca instituţiile politice şi activitatea economică şi financiară, s-a sincronizat cu Europa Occidentală, însă scriitorii români nu au renunţat la sursele autohtone de inspiraţie. Literatura populară, în special poezia, a reprezentat un ferment constant, însă progresul treptat al realismului i-a făcut atât pe prozatori, cât şi pe poeţi să analizeze satul cu un ochi mai critic decât înainte şi să se îndrepte către oraş în căutarea unor provocări artistice noi şi mai complexe. Astfel, în mod paradoxal, cu cât scriitorii români dobândeau o legătură mai strânsă cu Europa, cu atât arta lor îşi trăgea seva mai mult din experienţa autohtonă.

Drept urmare, a luat fiinţă un nou tip de literatură naţională, în acelaşi timp cu apariţia unui nou stat naţional şi a unei economii naţionale. Însă, aşa cum se întâmplă şi cu modelele de dezvoltare politică şi economică, opiniile legate de ceea ce constituia subiectul şi forma adecvată de literatură nu erau câtuşi de puţin unanime. Numeroşi scriitori şi critici întruchipau valorile tradiţionale. Junimiştii, de pildă, în frunte cu Titu Maiorescu, susţineau literatura bazată pe realităţile autohtone, însă rămâneau fideli principiului artei pentru artă. În schimb, sămănătoriştii promovau rolul esenţialmente social şi didactic al literaturii. Aceştia susţineau că proza şi poezia îşi puteau îndeplini funcţiile numai dacă erau naţionale. Astfel, le cereau scriitorilor să se inspire din „surse autohtone”, adică din lumea satului şi a ţăranului, şi încercau să excludă oraşul, deoarece societatea acestuia era „mixtă” şi „neromânească”. Deloc surprinzător, sămănătoriştii au recomandat forme şi tehnici convenţionale în ceea ce priveşte descrierea lumii rurale.

Categoric de partea modernismului s-a aflat criticul literar şi poetul Ovid Densusianu (1873-1938). Acesta a promovat simbolismul şi era dornic să strămute sursele de inspiraţie poetică de la sat la oraş. Ca teoretician al poeziei urbane, îşi propunea să scoată poezia românească din „melancolia şi resemnarea” inerente în folclor şi să o orienteze spre tehnologia şi dinamismul lumii moderne, pe care o asocia cu oraşul, „centrul vieţii intense”.

Undeva între modernişti şi tradiţionalişti se situa Garabet Ibrăileanu (1871-1936), cel care a fondat în 1906, alături de Constantin Stere, revista Viaţa Românească, lider al opiniei sociale şi culturale luminate. Acesta a abordat literatura din perspectiva unui sociolog şi a unui filosof al culturii, fapt evident în cea mai influentă operă teoretică a sa, Spiritul critic în cultura românească (1909). Deşi